Fotbal sterlin

Antrenorii străini sunt la tot mai mare preţ în Premier League

Spre deosebire de alţii – şi cu buzunarele mult mai pline decât ei – , englezii ştiu la fel de bine ce înseamnă globalizarea şi ce nu înseamnă: recursul la gloabe. Cu o piaţă a drepturilor TV provocatoare de vertij, cluburile din Premier League bat şi ultimele cuie în sicriul în care odihneşte robul lui Dumnezeu, conservatorismul britanic. Cine se uită la Premier League observă că, dintre cei douăzeci de manageri în funcţie astăzi, doar patru sunt englezi. Dintre ei, unul curtează venerabilitatea (Roy Hodgson la Crystal Palace) şi trei caută gloria: Sean Dyche la Burnley, Neil Warnock la Cardiff City şi Eddie Howe la Bournemouth. La parada drapelelor, cel englez aproape că nu se mai vede. Îl înghesuie şi-l împresoară drapelele Italiei şi Germaniei, Portugaliei şi Spaniei, Irlandei şi Serbiei, Franţei şi Statelor Unite, Ţării Galilor şi Argentinei. Plus Chile, pe care trebuie să-l scrii separat fiindcă formează mai complicat genitivul, nu doar din respect pentru coama de leu la pensie a lui Pellegrini. Dacă te întorci în timp cu un deceniu, constaţi imediat schimbarea de tablou: există o majoritate măcar britanică, dacă nu engleză, înăuntrul căreia lucrează grupul străin format din Zola, Benitez, Hiddink şi Wenger. Roy Hodgson e numitorul comun al celor două seturi de antrenori englezi. În locul lui Dyche, Warnock şi Howe se găseau, cu zece ani în urmă, Ferguson şi Redknapp, Bruce şi Shearer, Southgate şi Allardyce, plus sateliţi ca Moyes sau O’Neill. După cum se vede, distribuţia e alta.

Follow the money
Replica din film iese din gura lui Deep Throat, informatorul care dezvăluie scandalul Watergate. De atunci, „ia urma banilor” devine slogan pentru diverse campanii politice în care se pun în circulaţie bănuieli şi acuzaţii. Fotbalul fiind însă boreal prin comparaţie cu politica, „follow the money” încetează să fie o metodă de dibuire a coruptului. În schimb, formula sintetizează reţeta de succes pentru antrenorii care vor să atingă cerul cu mâna cu care nu numără teancuri. Oferta din Premier League e imbatabilă fiindcă strânge laolaltă bani, prestigiu, vizibilitate, spectacol şi valoare. Iar când echipa joacă aşa cum îţi doreşti, aproape că nu te mai interesează, ca suporter, să afli cum a adunat patronul primul milion şi ce hram ideologic poartă. Vitrina managerilor din Premier League n-a arătat parcă niciodată atât de atrăgător ca acum. Iar etichetele cu preţurile îi ţin la distanţă pe cumpărătorii din alte ţări. După ce ajungi astăzi în Anglia ca manager e mai greu să fii cumpărat din afara ei. Nu imposibil, dar mai greu. Cine să se încumete la Guardiola sau la Klopp, la Mourinho sau la Pochettino?

Mai am un singur dor
După replica din „Toţi oamenii preşedintelui”, versul lui Eminescu. E un vers cât un program de acţiune pentru Premier League, dat fiind că dorul e Liga Campionilor. Singura care s-a apropiat de trofeu e Liverpool, învinsă în mai de Real la Kiev. Cu această excepţie, în ultimii ani, echipele englezeşti, cu toate investiţiile lor colosale, n-au mai prins loc în faţă. Chelsea e ultima câştigătoare engleză a Ligii, în 2012. De atunci, o finală germană câştigată de Bayern în faţa Borussiei Dortmund şi o agasantă serie spaniolă, indiferent dacă finala s-a jucat la Lisabona sau Berlin, la Milano sau Cardiff. Importul masiv de antrenori de pe continent (pot fi adăugaţi aici şi între timp plecaţii Wenger, Ranieri sau Conte) nu vizează doar supremaţia în campionat, ci şi triumful în Liga Campionilor. Deşi antrenorii şi jucătorii din Premier League sunt de peste tot, orgoliul tribunelor rămâne de pură extracţie engleză. Cu multe secole în urmă, un altfel de orgoliu a scufundat Invincibila Armada la Gravelines.