În numele tatălui și al fiului (fără Sfântul Duh)

Gheorghe Hagi continuă să-și idealizeze copilul cu nesăbuința fără frâu a părintelui

Realitatea faptelor se bate cap în cap cu ficţiunea declaraţiilor. Realitatea faptelor spune că Ianis Hagi a mai făcut două-trei meciuri fără miez la Viitorul. Ficţiunea declaraţiilor vine din visul exaltat și părintesc al lui Gheorghe Hagi: “Știu că Ianis poate să câștige, într-o zi, Balonul de Aur. E decar, foarte bun pasator și lovește foarte bine cu ambel picioare.”Cel mai trist lucru pe care l-am putea face, noi, atotpricepuţii și omnicompetenţii, ar fi să râdem. Cel mai jalnic lucru, să dispreţuim. Cel mai frumos, să înţelegem. Sau măcar să ne dăm silinţa. Povestea lui Ianis și Gheorghe Hagi nu înseamnă doar ambiţie de machedon, fotbal dinastic sau fugă din realitate. E în arhitectura acestor vieţi care decurg una din alta ceva care depășește orgoliul și căpoșenia.

Un pariu nescris. O iluzie înfiripată greu, cu aripi mai mari de la o săptămână la alta. Poţi bănui ceva aproape mitologic în felul cum a creat tatăl microuniversul care să-i ajute fiul. Numai că mitologia e plină de îndrăzneli plătite aspru.

Dedal și Johan, în cer și pe pământ

Legendele Olimpului spun că arhitectul Dedal și fiul său, Icar, au construit împreună labirintul în care regele Minos al Cretei îl ţinea ascuns pe Minotaur. Închiși la rândul lor în propria construcţie de Minos, cei doi au evadat cu ajutorul unor aripi din pene găsite pe jos de la victimele Minotaurului, pe care le-au lipit cu ceară. Dedal și-a sfătuit fiul să nu se apropie prea mult de soare, fiindcă i s-ar topi aripile și s-ar prăbuși în mare. Icar nu i-a dat ascultare și a pierit. Din pământ în cer și înapoi pe pământ. Un alt personaj mitologic, Johan Cruyff, zeul lui Gheorghe Hagi, i-a fixat cu mâna lui aripile copilului Jordi, nevrând să accepte că băiatul nu putea și poate nici nu dorea să zboare. Tatăl Johan a zburat direct spre soare, convins că astrul se va da la o parte. Creatorilor geniali li se îngăduie multe și se presupune că, după ce-a văzut câteva meciuri ale lui Johan, soarele a optat, cu toată mândria lui învăpăiată, pentru indulgenţă.

Cu aripi flasce și crispat de gloria părintelui, copilul Jordi s-a desprins anevoie de pământ și s-a întors repede, mai degrabă rușinat decât bucuros că-l chema Cruyff. Gheorghe Hagi a privit spectacolul, i-a nesocotit efectele și a ales riscul. Dacă zeul fotbalistic al Olandei poate nutri asemenea visuri, de ce n-ar putea ele să se cuibărească și în mintea omologului său român?

Ianis și fiara dezamăgirii

Zis și cuibărit. Crescut într-un regat de uz personal, cu terenuri, porţi și tovarăși de joacă al căror căpitan a fost uns direct de stăpânire, Ianis Hagi s-a văzut silit să se ridice la nivelul de exigenţă impus de tată. Să corespundă, trăsătură cu trăsătură, portretului visat. Șomajul plătit de la Fiorentina a fost un duș de gheaţă, dincolo de care suspicioșii de meserie au bănuit tot felul de malversaţiuni. Dar nici măcar episodul Florenţa n-a schimbat datele problemei.

Dincolo de socotelile de tarabă pe care i le poate pune în cârcă oricine are dreptul la cuvânt, Gheorghe Hagi continuă să-și idealizeze copilul cu nesăbuinţa fără frâu a părintelui. Iar asta apasă pe umerii lui Ianis mai ceva ca globul pământesc pe umerii lui Atlas. Ianis Hagi e doar aparent un răsfăţat care a învăţat să înjure și să faulteze (“lovește foarte bine cu ambele picioare”). În realitate, viaţa lui trăită printre îndemnuri, cravașări, reproșuri și jubilaţii e o luptă cu fiara dezamăgirii. După fiecare lucru bun sau rău pe care-l face, simţi că Ianis Hagi se abţine cu greu să se uite pe bancă.