Presimţiri despre trecut

Clasamente, ierarhii, preferinţe. Câţi ochi, atâtea păreri

După război, când mulţi viteji se-arată, o singură optime de Cupă Mondială a mai avut şapte goluri: Belgia-URSS 4-3 în 1986. Atunci, spre deosebire de Franţa-Argentina de alaltăieri, a fost nevoie de prelungiri. URSS însemna în primul rând Dinamo Kiev (cu Belanov şef de lucrări), pe când Belgia era o echipă pe care adoratorii de azi ai lui Lukaku şi Hazard par s-o fi îngropat în cufărul cu vechituri. Şi să-i lipească eticheta de echipă bună, dar fără condimentele gloriei. Chiar aşa?

Nu cumva, lucrând în defavoarea trecutului, timpul lucrează şi în defavoarea noastră? Nu cumva ne falsifică judecata? Şi nu cumva îi omitem nedrept din clasamente pe cei pe care nu i-am prins jucând? Altminteri, pe ce criterii e Hazard mai bun decât Scifo şi Courtois peste Pfaff? Prin ce s-ar putea impune Meunier în faţa lui Gerets sau Mertens în faţa lui Ceulemans? A se observa că despre generaţia intermediară cu Preud’homme, Staelens, Nillis, Wilmots şi Degryse se vorbeşte chiar mai rar decât despre semifinalista din 1986. Iar referirile se fac de obicei la înfrângerea cu Arabia Saudită din 1994.

Până la urmă, nu e nici de mirare, nici de acuzare. Suntem la discreţia imediatului, cu alaiul lui de amănunte şi statistici. Percepţia comparativă asupra Belgiilor poate fi înlocuită oricând cu percepţia comparativă asupra Croaţiilor de ieri şi de azi, asupra Franţelor, asupra Braziliilor. Şi dacă Erich von Däniken a publicat „Amintiri despre viitor”, putem avea la rându-ne presimţiri despre trecut.

Putem presimţi, printre altele, că Brazilia 1982 a fost ultima mare echipă aplaudată pe toată planeta după un eşec. A se ţine minte că după finala pierdută cu Uruguay în 1950 la Rio de Janeiro şi după un Maracanazo fără egal ca intensitate funerară, mulţi brazilieni s-au săturat de viaţă şi s-au aruncat pe geam. Peste decenii, după 2-3 cu Italia în 1982, Brazilia a fost mângâiată pe cap ca un copil eminent căruia i s-a furat premiul.

Jorge Sampaoli al Argentinei va isca un tsunami de antipatie la întoarcerea în Argentina. Telê Santana al Braziliei, selecţioner care îşi certa elevii doar când faultau, a fost primit în picioare şi cu aplauze de cei 300 de ziarişti care l-au aşteptat la prima conferinţă de presă de după meciul cu Italia din 1982. Altfel spus, să mai presimţim un lucru: că trecutul avea buzunare mai mici, dar răbdare mai multă şi ventricule mai largi.

Şi dacă tot comparăm de zor şi întocmim clasamente de amorul artei, să nu trecem atât de uşor peste gluma de acum câteva zile a lui Pelé. Un ziarist îl întreabă dacă echipa lui din 1970 ar bate Argentina de azi. „Da”, răspunde Pelé. „Cu cât?” insistă ziaristul. „Cu 1-0”, stabileşte Pelé. „Doar atât?” se miră ziaristul. „Mulţi dintre noi au deja peste 75 de ani”, oftează Pelé.