Sârb între croaţi

Finala UCL: un arbitraj bun şi un singur cartonaş. Măcar atât

Laudele îl acoperă pe Bale, disperarea pe Karius. E atât de simplu, de dramatic şi de uman, încât nu se cade să insişti. Trebuie lăsate să treacă nopţi, să dispară cearcăne, să se scurgă timpuri şi anotimpuri înainte ca viaţa să-şi recapete curgerea şi noima. Suporterii lui Liverpool rămân aceiaşi şi cântă la fel, hrăniţi de un sentiment al identităţii întru câtva străin celor cu bani mai mulţi şi suflet mai puţin. Cei ai Realului ştiu că bucuria le va fi mereu contestată.

Finala glumelor
Lumea a stabilit fără drept la replică: există ceva sau cineva care le înlesneşte nepermis izbânda. Dacă nu arbitrul, atunci o mostră de cinism pe teren sau o conspiraţie. La mai puţin de o oră după finală, pe forumuri se putea citi că portarul lui Liverpool a făcut jocul masonilor şi că Sergio Ramos şi-a planificat din timp faultul la Salah (despre cel asupra lui Carvajal nu se scrie un rând). E dreptul oricui să sistematizeze lumea în jurul propriilor fantezii şi să creadă că are în buzunar şperaclul care deschide toate uşile.

Curat cavalerism
Există însă şi alte lucruri care atrag atenţia dincolo de o foarfecă, o gafă sau un suporter pătruns pe teren. Unul e cavalerismul jucătorilor (sigur, sigur, în afară de Ramos, care nu e jucător, ci fiară, jigodie, monstru, derbedeu, canibal etc.). Nu ştiu dacă au mai existat finale de Liga Campionilor cu un singur cartonaş galben, şi acela după minutul 80. Da, au fost şi sâmbătă faulturi, dar mult sub intensitatea şi frecvenţa scontată de pesimişti. Real şi Liverpool n-au jucat formidabil. În schimb, au făcut-o curat, ceea ce spune destule. Fiecare a avut într-un pliu al minţii o imagine a emblemei celeilalte, cu tot capitalul ei de importanţă, valoare şi prestigiu.

Revelaţia cu fluier
Al doilea lucru de remarcat e arbitrajul lui Milorad Mažić, în care mulţi au presupus o nouă unealtă gata să acţioneze în folosul caracatiţei castiliene. Sârbul a arbitrat modern şi imparţial, cu scăpări neimportante şi cu o ţinută pe care nu mulţi i-ar fi bănuit-o. Măcar din punctul ăsta de vedere, finala a sfâşiat păienjenişul acuzaţiilor şi presupunerilor inerţiale. Dus uneori de fază între croaţii Modrić şi Lovren, Milorad Mažić a fost, poate, adevărata surpriză plăcută a meciului de la Kiev.

În mod normal, asta ar trebui să le dea de gândit celor care conduc arbitrajul din România. La fel ca toţi arbitrii care primesc meciuri importante, şi Mažić trăieşte sub umbrela cuiva căruia i se spune, la alegere, mentor sau pilă. Însă ascensiunea nu şi-a construit-o doar prin învârteală şi prin câştigat concursuri de împrejurări. Trebuie că a existat şi un cât la sută competenţă. În CV-ul lui Mažić, arbitru trecut cu ani în urmă şi prin Liga 1, există destule puncte de referinţă. Prin contrast, primul arbitru din România poate merge peste două-trei săptămâni în Rusia doar ca turist.