Trist şi de ispravă

Un om de aur în Oraşul de Aur

„Partir c’est mourir un peu”. Versul e mai vechi decât cred cei care i-l atribuie lui Jacques Prévert. L-a scris Edmond Haraucourt în 1890 şi l-a aşezat la începutul unei poezii care se cheamă „Rondel de l’adieu”. Se citeşte puţină poezie în România – în general, nu doar printre fotbalişti. Dar chiar dacă meşteşugul acesta care fermeca altădată atâta lume a pierdut în greutate, se întâmplă, ca în orice alcătuire în care ghiceşti amprenta misterului, să vină cineva şi să-l recite fără să-l ştie. Florin Niţă a recitat, cu un talent nici lui cunoscut, din Edmond Haraucourt când s-a transferat la Sparta Praga. Plecând, Niţă a murit puţin. De tristeţea despărţirii, dar nu numai. La suirea în taxi, cu sau fără boboci de lacrimă în colţul ochilor, Niţă se va simţit ca la instalarea într-o basculă cosmică în stare să-l proiecteze pe o altă planetă.

Florin Niţă e un om onest, fără ascunzişuri. Şi un sportiv dincolo de reproş. Nu o lumină a porţii, nu un înger cu mănuşi în vârful aripilor. Englezii au un cuvânt care-i vine ca un costum lucrat pe Savile Row: „dependable”. Pe Florin Niţă te poţi baza. Nu te lasă la greu, nu te face să-l bombăni. Mai greşeşte, însă fără ca asta să atragă apostrofări şi uitături piezişe. Când câştigă, nu adună doar puncte în clasament, ci şi admiratori: de la adversar, chiar de la suporterii adversarului. O face în temeiul unui cavalerism simplu, fără fasoane şi gesturi teatrale. Poate doar cu o bătaie pe umăr şi cu urma urmei unui zâmbet. În spaţiul mustind de ipocrizie şi de vorbe false al fotbalului, Niţă simte jenă la microfon şi preferă tăcerea. Sigur, n-are stofă de orator (de parcă ar trebui). Smulgerea unei declaraţii aduce a extracţie dentară. Niţă preferă să plonjeze cu capul în bocancul atacantului în loc să răspundă la întrebări, fie ele isteţe sau – cel mai des – stupide.

Florin Niţă la Praga. Adică un suflet de aur în Oraşul de Aur, cu tot cu Zláta Ulička. Nu se ştie cât apetit şi timp va avea pentru turism, deşi Praga e o minune a lumii. Urgenţele lui vor fi, cu siguranţă, altele. În primul rând, adaptarea, căci Niţă pare un om greu de scos din alveola bucureşteană în care trăieşte şi dus altundeva. Sigur, să te tot adaptezi pe bani mulţi, vor spune unii. E totuşi util să afle că au existat, în istoria recentă a fotbalului, jucători care, momiţi cu sume irezistibile, n-au putut face pasul afară din cauza dorului de casă. (Chelsea poate depune mărturie în cazul lui Jesus Navas.) Banal, pariul lui Niţă nu va fi jocul bun, ci adaptarea, adică viaţa armoniosă într-o lume despre care nu ştie mare lucru. Florin Niţă nu e un şuetist, un fanatic al socializării, o făptură de cabaret sau un personaj tabloidizabil. Din cămările trecutului său n-au dispărut mirosul de cozonac, de sărăcie şi de nesiguranţă. Tocmai asta l-a făcut parolist, cinstit şi muncitor. Şi un actor care spune atât de firesc versuri pe care nu le ştie.