Fabrici

Şansa fotbalului românesc: inventarea toboganului pe care se urcă

Lucrând cu materialul clientului, impresarul devine o fabrică de impresii. Mai ales dacă materialul e românesc şi impresia trebuie croită pentru export. Sigur, denumirile se mai schimbă. Managerul devine procurator, procuratorul devine impresar şi impresarul devine agent, dar esenţa se păstrează. Iar esenţa este că impresarul român de fotbal se ocupă, la ora asta, cu vânzarea formei pe post de fond. Din această cauză, plasarea unui produs românesc pe piaţa internaţională se face în urma unor tranzacţii în care vânzătorul arată mai multe calităţi decât marfa. Agentul trebuie să aibă dibăcie de scamator, retorică de politician în campanie şi control facial de pocherist. Nu sunt singurele însuşiri, bineînţeles. E nevoie şi de alte lucruri: forţă de convingere, tupeu, putinţa de-a fructifica naivitatea cumpărătorului (care în anumite situaţii e atât de mare încât devine suspectă) şi, mai ales, imaginaţie.

N-a fost întotdeauna aşa, se ştie. La începutul anilor 1990, impresarul român nu trebuia să ţeasă impresii fiindcă marfa se recomanda singură. Efortul de a transfera un Hagi sau un Petrescu nu implica fantezie de romancier sud-american. Scutit de grija vopsirii, impresarul era liber ca, în locul impresiilor, să ţeasă expresii. (Dacă spui astăzi „Vă fac de la brâu în jos”, ştii imediat cine a fost autorul.) Pe măsură ce marfa a scăzut în valoare, expresiile au pierdut teren în favoarea impresiilor. Iar impresarul a devenit actor şi, vezi transferul lui Iulian Filipescu de la Galatasaray la Betis, a pus în joc resurse tot mai mari de histrionism. Ajuns în Spania într-un timp în care fotbalul nostru dădea primele semne de alunecare pe tobogan, Filipescu admite astăzi, comunicativ cum nu l-am ştiut vreodată, că nu se pot face comparaţii între fotbalul românesc din 1996 şi cel de azi. În engleză asta se cheamă „stating the obvious”, dar poate că e nevoie din când în când şi de câte o părere din afară a cuiva care pare să se fi detaşat complet de „noi şi ai noştri”.

Capacitatea agentului român de fotbalişti de-a genera iluzii colorate a produs în ultimii ani câteva găuri în bugetul unor cluburi europene. Pe lângă asta, o neîncredere greu de surmontat. După transferul lui Rusescu la Sevilla, al lui Chiricheş la Tottenham şi apoi la Napoli, al lui Torje la Udinese, al lui Deac la Schalke, al lui Toşca la Betis, al lui Adi Popa la Reading şi ale lui Chipciu şi Stanciu la Anderlecht, Occidentul se auto-obligă la vigilenţă şi scepticism. E de aşteptat ca Ştefan Radu şi Tătăruşanu să fie urmele de pe urmă ale trecerii noastre prin fotbalul apusean de club. Fără un miracol în regim de urgenţă, fotbalistul român se va transfera, ani buni de-acum încolo, doar în Estul european sau în Asia. Sparta Praga, de pildă, va deveni un simplu surogat de Occident. Asta în timp ce un Sergej Milinković-Savić e peţit cu sume zăpăcitoare de echipe mari ale Apusului.