Cazul Soljici şi dosarul croat

Rânduri despre greşeli şi contexte

Josip Soljici se pregăteşte să plece (dacă n-o fi plecat deja) din Timişoara cu tinicheaua de coadă. Antrenorul îl priveşte chiorâş, preşedintele clubului îi arată valizele şi uşa, publicul – minus cei patru spectatori adânciţi în nesfârşirea jocului lor de cărţi – pendulează între stupoare şi ilaritate. Soljici e cel mai nou sinonim al pasului strâmb, dar nu şi ultimul.

Unde mai pui că înaintea lui Soljici au existat gesturi şi mai mari de rătăcire, după cum timişorenii îşi amintesc prea bine. Aşa, de pildă, bulgarul Sarmov, om de naţională, mă-nţelegi, care i-a ars un pumn mingii în careu ca într-o încăierare de tavernă. Faptul că Soljici şi Sarmov au greşit cum au greşit împotriva aceleiaşi echipe e irelevant. La fel de puţin importantă e avanpremiera livrată de Soljici în campionat (împotriva aceleiaşi echipe), când şi-a însoţit provocarea unui penalty de o minge bubuită revoltat în tribune, parcă spre a fi sigur de al doilea cartonaş galben.

Însă Josip Soljici nu pleacă din cauza sau doar din cauza acestor năzbâtii. Dac-ar fi fost aşa, s-ar fi cuvenit ca măsurile punitive să li se aplice şi altor fotbalişti din Liga 1. Henţul lui Golubovici e prea recent ca să se fi pierdut prin cotloanele memoriei. S-a întâmplat ceva cu atacantul? Absolut nimic. A jucat mai departe şi a marcat, conform fişei postului. Nici Ionuţ Voicu, alt amator de cocktailuri de fotbal, handbal şi volei, n-a păţit mare lucru. S-a transferat, dar nu i s-a pus în vedere să părăsească Liga, ţara şi planeta.

Iar dacă ne gândim bine, Soljici nici măcar n-a făcut un henţ grotesc. Da, a faultat aiurea în careu, fără să fie penalizat de arbitru. Da, a pasat înapoi ca un zevzec şi a fost coautor al unui gol în propria poartă. Da, a comis ambele boacăne în faţa sau în folosul aceluiaşi jucător. Sunt potriveli care fură ochiul şi trimit la scenarii. Dar, până la urmă, Josip Soljici e trimis la plimbare şi dintr-un motiv care trece dincolo de boroboaţe.

Care ar fi motivul? De bună seamă, afluenţii fluviului croat al corupţiei şi al caselor de pariuri. Soljici e croat, deşi s-a născut în Bosnia, la Gradačac. Or, Croaţia trece drept un Singapore al Europei când vine vorba de pariuri şi meciuri falsificate. Croaţia fotbalistică nu înseamnă doar Modrici şi Rakitici, ci şi reţele peste reţele de inşi suspecţi, care trafichează scoruri şi fac din fotbal un simplu decor al fraudei.

Cercetat în 2009 într-un dosar pentru trucare de meciuri în Elveţia, Soljici avea o parte din salariu plătit, cum a arătat Costin Ştucan în „Gazetă” cu o lună în urmă, de nufărul croat Marijo Crvtak, condamnat mai târziu la închisoare. Iar cine mai crede în puritatea croată din fotbal e rugat să revadă meciul de Liga Campionilor Dinamo Zagreb-Olympique Lyonnais 1-7, cu croatul Leko eliminat în prima treime a meciului şi cu alt croat, Vida, făcându-i cu ochiul adversarului Gomis după ce acesta marcase.