Noutăţi şi sugestii

„Revoluţie şi reformă”, ar fi spus Ion Iliescu despre Atletico-Real

Schimbarea fiind motorul progresului, evoluţioniştii au aplaudat până la înroşirea palmelor meciul Atletico-Real de pe Estadio Wanda Metropolitano. Adepţi ai lui Darwin, ai lui Lamarck sau ai teoriilor transformiste, au văzut cu toţii schimbarea în acţiune. Şi în joc, şi în regulament, şi în arbitraj. Atletico-Real a fost un meci în care o echipă a jucat fotbal, iar cealaltă un amestec de rugby, caft de cârciumă şi prelucrare prin aşchiere. Traseelor lui Zidane li s-au opus tocătoarele lui Simeone. În fond, fiecare şi-a învăţat jucătorii ce jucase el însuşi: Zidane că fotbalul e dator (şi) cu surâsuri celor care-l privesc, Simeone că se poate trăi şi cu glezna umflată, tibia ruptă şi nasul spart. Zidane a sedus la Cannes, Bordeaux, Juventus şi Real, Simeone a cotonogit la Vélez, Pisa, Sevilla, Lazio, Inter şi Atletico. Aşa s-a ajuns în paradoxul unui fotbal medieval pe un stadion de mileniul patru. Chiar şi cu un Ronaldo steril şi un Benzema lehămetit, Real este la ora asta peste Atletico. Cum poţi anula diferenţa? Dacă te cheamă Simeone, prin brutalitate. Prin şicane, timorări, crampoane pe genunchi şi şpiţuri în cap. Prin transformarea fotbalului în abator şi a terenului în junglă. În acest fel, adversarul riscă descleierea şi se poate considera mulţumit dacă la recensământul de sfârşit al picioarelor obţine acelaşi număr ca înainte de începerea meciului.

Schimbi sportul, schimbi şi regulamentul

David Fernández Borbalán a intuit, cu fineţea marilor analişti, că, pentru a fi eficientă, schimbarea trebuie să fie totală. Nu poţi să modifici esenţa fotbalului şi să-i laşi regulamentul în forma de până acum. Ar fi o probă de mărginire. Prin urmare, Fernández Borbalán a propus, şi Atletico a acceptat, un regulament nou, la nivelul a ceea ce s-a jucat sâmbătă pe Wanda Metropolitano. Astfel, dacă un jucător (Correa) îi trage cu mingea în cap adversarului căzut la pământ (Benzema), procedeul trebuie îngăduit ca semn de curtoazie castiliană. Dacă un jucător (Juanfran) loveşte mingea cu mâna în propriul careu nu e henţ, fiindcă mingea nu i-a atins toate degetele. Dacă acelaşi jucător mai face un henţ cinci minute mai târziu, iei aceeaşi hotărâre, fiindcă nu poţi fi inconsecvent. Dacă un jucător (Lucas Hernández) îi arde un bocanc în cap adversarului (Ramos), îi sparge nasul, îl umple de sânge şi-l scoate din joc, laşi jocul să curgă. Nu-i destrami armonia, nu dai penalty. Arăţi aut de poartă şi gata. Fractură de piramidă nazală? Mare „queso”, se ştie că Ramos are o piramidă nasoală. Şi, oricum, i-a spart-o şi Roy Makaay în 2007, iar după câteva zile a marcat în El Clasico. În plus, penaltyurile nu se dau pentru orice fleac. Trebuie chibzuit atent, mai ales că, aflăm de la oameni bine intenţionaţi, Real cerşeşte întruna şi e obişnuită să primească. Faptul că în cele 12 meciuri de până acum din campionat a primit 0 (zero) penaltyuri contrazice percepţia, dar rămâne pentru unii în zona amănuntelor irelevante.

Where is Wonder? I wonder (sau I Wanda)

Arbitrajul pornografic al lui David Fernández Borbalán nu vine de nicăieri. Există în Spania o cultură a măsluirii slujită şi de alţi inşi cărora li se trec cu vederea mizeriile. Cu prestaţii penale în campionat, ei se comportă la fel şi când ies din ţară şi din La Liga, după cum a arătat Antonio Miguel Mateu Lahoz cu o săptămână în urmă, la meciul de baraj Italia-Suedia. Iar faptul că poţi arbitra fără să vezi lărgeşte evantaiul opţiunilor. Pe viitor am putea avea meciuri arbitrate de Stevie Wonder, George Nicolescu (cu atât mai mult cu cât „mai avem nevoie şi de iarbă”) sau Radu Sergiu Ruba, dacă se vor pune la punct cu condiţia fizică. Până la urmă, şi Borges orbise, ceea ce nu l-a împiedicat să scrie.