Liga nobililor burghezi

Aparent, e despre continuitate versus schimbare. Dar numai aparent

Gino Iorgulescu şi Sorin Drăgoi, cei doi candidaţi la şefia Ligii Profesioniste de Fotbal, ignoră sau uită o vorbă de pe la francezi: „promettre c’est noble, tenir c’est bourgeois”.

Pe limba noastră, „una-i a făgădui şi alta e a împlini”. Iar dacă politicul impune oamenii de la conducerea fotbalului, să nu ne mirăm că alegerile din fotbal sunt ca alegerile din politică. Rămâne de stabilit doar echivalentul din fotbal al pungii de zahăr şi al sticlei de ulei din campaniile politice. În rest, promisiuni peste promisiuni.

De cele mai multe ori, promisiunea e o fereastră deschisă spre păşunile utopiei. De ce? Fiindcă pare prea frumoasă ca să fie adevărată şi fiindcă nu e susţinută prin argumente plauzibile. Dacă însă promisiunea din politică fructifică sărăcia, disperarea sau prostia electoratului, promisiunea din fotbal e o formă de tatonare a sistemului.

Aidoma omologilor din politică, Iorgulescu şi Drăgoi insistă pe „ce” şi tac mâlc la capitolul „cum”. Făgăduielile lor sunt deschise uneori de formule ca „e indicat să”, „trebuie să” sau „vom avea grijă să”. Felul în care enunţă cei doi candidaţi probleme fără a propune soluţii le transformă apariţiile de campanie în forme fără fond (dar cu fonduri, din ce se ştie şi se bănuieşte).

La fiecare punct din programul pe care-l prezintă îţi vine să pui aceeaşi întrebare: „Cum?”. Cum veţi reînfiinţa campionatul de tineret? Cum veţi face să apară mai mulţi tineri de valoare? Cum (cu ce bani) veţi introduce arbitrajul video? Cum veţi asigura transparenţa delegărilor? Cum veţi readuce publicul la meciuri? Întrebi mai mult din simţul datoriei, fiindcă ştii că răspunsul, dacă va veni, va fi neconcludent: avem soluţii, ne bazăm pe specialiştii noştri, ne-am consultat cu conducători din campionate puternice etc. Altfel spus, apă de ploaie.

Deşi are prima şansă în alegerile de azi, preşedintele în exerciţiu al LPF merită supus unui examen critic mai intens decât contracandidatul. Nu de alta, dar a avut timp în primul mandat să facă lucrurile pe care le promite pentru al doilea. Nu l-a oprit nimeni să „ia măsuri” sau să „aibă grijă să”.

A părut mereu abstras şi niciodată apt de intervenţie energică, iar asta nu doar din cauză că îi displace să vorbească şi să apară la televizor. În fond, de ce trebuie să devii inventiv şi să-ţi frămânţi creierii doar înaintea alegerilor? Şi dacă tot nu te poţi abţine de la promisiuni, de ce nu promiţi de exemplu că, după realegere, o să redactezi un regulament care să nu oblige Liga 1 să-şi afle campioana la TAS?

Există totuşi un element de interes aritmetic pentru alegeri. Fiecare candidat susţine (personal sau prin gura anturajului) că şefii cluburilor îl preferă şi că dispune de zece voturi. Hm. Fie cineva minte, fie avem o Ligă 1 cu douăzeci de echipe şi credem ca proştii că sunt paisprezece.