Găleata cu cenuşă

L-am bombănit masiv pe Zidane. E momentul să-i cer iertare

Pe 4 ianuarie 2016, Real Madrid i-a mulţumit pentru servicii lui Rafael Benítez şi a anunţat numirea ca antrenor principal a lui Zinedine Zidane. Încă nu e clar ce servicii a adus Benítez pe Estadio Santiago Bernabeu, în afară de blocarea echipei într-un fotbal precaut şi mocirlos. Dar, desigur, protocolul şi curtoazia trebuie respectate. Eram în emisiunea lui Vali Moraru când s-a produs numirea lui Zidane, iar când mi s-a cerut părerea am cuvântat sec: „E vestea proastă care însoţeşte vestea bună”. Frumoasă ironie a sorţii, nu? Tocmai unul care-i bănuieşte de suficienţă pe deţinătorii de certitudini vorbeşte fără strop de dubiu. Aşa se întâmplă când cu o mână te ţii de cracă şi cu cealaltă o retezi. Faci „buf” şi dai cu fundul de pământ.

Într-un an şi jumătate de la numire, Zinedine Zidane a câştigat tot ce se putea, inclusiv două Ligi ale Campionilor la rând şi un campionat. A nu se uita că în 2014, la succesul Realului cu Ancelotti pe bancă, Zidane era secund. A nu se uita nici că Real a ieşit din robia vitrinei şi a închis robinetul cu transferuri orbitoare. Ultimele sosiri marcante, dar nu astrale, sunt Navas şi Kroos în 2014 (a fost şi Rodriguez, dar a plecat). Când alţii se joacă de-a Neymar, de-a Drogba, de-a Alves, de-a De Bruyne sau de-a Martial, Real îi (re)aduce pe Vallejo, Ceballos, Hernández, Llorente şi Mayoral. Achiziţiile nu se mai fac cu artificii, ca pe vremea lui Figo, Kakà sau Ronaldo, ci în orizontul chibzuinţei. Real pare să se fi retras şi din licitaţia pentru Mbappé, mai ales după descoperirea noului El Dorado sau, zic alţii, Al Petrorado, pe locul unde se afla altădată Parisul.

Am pierdut din vedere toate astea. Am uzat şi abuzat de calitatea de suporter şi de alibiul afecţiunii pentru echipă. Am fost sarcastic faţă de Zidane şi m-am hazardat în judecăţi aspre. Am deplâns felul în care un jucător din aristocraţia ultimă a fotbalului acceptă să-şi şifoneze portretul şi să intre ca antrenor într-un vestiar pe care bănuiam că nu-l poate stăpâni. Încântat de teoria şi practica ironiei, n-am ratat niciun prilej de bobârnac, castană sau tiflă. Mi-am lăsat diletantismul să mă conducă. Am mârâit la ceea ce mi se părea a fi persecutarea lui Rodriguez şi creditarea în exces a lui Lucas Vásquez. M-am revoltat la fiecare prezenţă în teren a lui Danilo. L-am dorit în teren pe Isco fie şi cu un picior în ghips.

Cum spuneau ziariştii turci păliţi de regrete? „Să ni se taie mâna cu care am scris.” Sigur, conjunctura face să nu fiu nici ziarist, nici turc. Dar e o chestiune de bună-cuviinţă să-mi ofer capul, cu toate ideile greşite pe care le-a găzduit. Zidane vine din ţara ghilotinei, dar n-o să acţioneze cuţitul – printre altele, fiindcă habar n-are de existenţa mea pe lume. Iar dac-ar avea, probabil că ar zâmbi în felul lui felin când ar vedea pe cap o găleată de cenuşă.