Finuţi şi toleranţi

Prezint scuze suporterilor lui Sepsi Sfântu Gheorghe

Galeria lui Sepsi Sfântu Gheorghe n-a fost bine primită de românii mari după meciul de la Braşov, cu Juventus Bucureşti. Nimic surprinzător. Vigilenţa cu pupile dilatate a găsit în România un spaţiu unde poate să-şi exercite mandatul fără teamă de ridicol.

Arta căderii în ridicol

În răspărul portretului standard al românului din cărţi şi albume, unde „cald”, „tolerant” şi „primitor” sunt termeni obligatorii, s-a trecut fără fasoane la bănuieli şi insinuări. Entuziasmul sacadat al galeriei lui Sepsi a fost taxat drept „un fel de salut asemănător celui nazist”. A se observa totuşi precauţiile în care s-a înfăşurat autorul observaţiei. Vedeţi dumneavoastră, nu e salutul nazist propriu-zis, ci „un fel de salut”, care de fapt e „asemănător” celui nazist. Cu toate acestea, până la „Afară, afară/ cu ungurii din ţară!” n-a fost cale lungă. Războinicii de tastatură şi cruciaţii cauzelor caraghioase şi-au dat iute în petic şi au învăpăiat fără rost un meci cum sunt atâtea în Liga 1: chinuitor până la pauză şi acceptabil după. Fructificarea potenţialului xenofob s-a făcut cu manipulări de joasă speţă şi a rezultat într-un tip de poluare de care nu avea nimeni nevoie. Aşa, finuţi şi toleranţi cum ne place să ne prezentăm la export, ne-am făcut de râs. Oameni care deţin fraudulos poziţia bipedă i-au recomandat lui Sepsi Sfântu Gheorghe să se mute în campionatul Ungariei, aşa cum le sugeraseră în trecut portughezilor şi brazilienilor de la CFR

Fiara iredentistă de la Sepsi

Refrenele de tip „Afară, afară/ cu ungurii din ţară!” propun o igienizare mai puţin gravă ca purificarea etnică, dar care trebuie consemnată măcar ca formă de derapaj. Să agiţi flamura iredentismului la un meci jucat de nişte oameni la locul lor (chit că nu şi în oraşul lor) nu e doar nedemn, ci şi primejdios prin minciuna propagată. Veţi spune că e un simplu îndemn ritualic, fără conţinut real. Nu e aşa. Inflamările de acest fel se pot răspândi, mai ales printre cei cu mult timp liber, fără ocupaţie şi cu apetit pentru acţiunea directă. Pe de altă parte, n-ar fi rău să vedem cum îi cheamă pe majoritatea agenţilor infiltraţi de iredenta maghiară la Sfântu Gheorghe: Patrick Petre, Ghinga, Burlacu, Miron, Huiban, Dumbravă, Ursu, Astafei, Răduţoiu, Grecu, Dima, Iovu, Herea, Damian. Sunt şi câţiva fotbalişti de etnie maghiară, dar binişor mai puţini. Sigur, ăsta nu e un argument pentru exaltaţii care se lasă contaminaţi de toate năzbâtiile. Discernământul lor are ochii atât de injectaţi încât ar fi gata să propună şi expulzarea lui Nae Ungureanu, căruia nu degeaba i se spunea „Roşu” (ca tricourile lui Sepsi). La o analiză atentă, e posibil ca şi Traian Ungureanu să merite aceeaşi soartă. Se ştie, numele trădează vinovăţii.

Nouă luni – bannerul, nu filmul

Există tot felul de mărturii despre ospitalitatea românească şi formele ei de manifestare. Diverşi călători străini prin România şi-au consemnat impresiile în cărţi şi au dus vorba la ei în ţară. În ultima vreme, unii români primitori şi-au actualizat ospitalitatea şi au ieşit ceva mai semeţ în întâmpinarea musafirilor. Una dintre metode a fost vorbitul şi scrisul pe limba lor. Aşa s-a întâmplat când echipa oaspete a fost Ujpest, primită cu ani în urmă de o galerie bucureşteană cu un banner pe care scria, în maghiară, „Cât ţine o unguroaică rahatul în ea? Răspuns: nouă luni”. Sigur, nu există pădure fără uscături şi oraş sau ţară fără dobitoci. Dar poate că n-ar fi rău să umblăm puţin la albumele care ne prezintă pastelat şi tandru. Să avem măcar curajul autenticităţii.