Alin Stoica şi respectul de pe stradă

Despre ce păţim când nu ne uităm în oglindă

„La Bruxelles, mă opreşte lumea pe stradă şi mă respectă”, spune Alin Stoica într-un interviu mai vechi. Imaginea e remarcabilă şi vorbeşte despre o stilistică a împăunării placate pe umorul fără voie. Trebuie elogiată, nu-i vorbă, şi curtoazia bruxelleză, mai ales că Belgia, o ştim de la Charles de Gaulle, este „o ţară inventată de englezi ca să-i enerveze pe francezi”. După atâţia ani de stat în Belgia, Alin Stoica a suferit, pesemne, un soi de contaminare. Şi a început să facă declaraţii care enervează. E adevărat, nu pe francezi, ci pe cei între care s-a născut şi a început să dea cu piciorul în minge. Rar se întâmplă ca Alin Stoica să fie întrebat de sănătate şi să nu trimită săgeţi către alţi români. Ascultându-l, ai uneori impresia că puţini compatrioţi sunt vrednici să respire acelaşi aer cu el. Unul e mafiot, altul, bisericos în exces. Unul e slab profesional, altul, anemic moraliceşte. Unul e speculant, altul, colportor. Unul e fără talent, altul, fără şira spinării. Unul e pilos, altul, pilangiu. Ghinionist trebuie să fii să te învârţi la nesfârşit printre asemenea oameni.

Părerea mai degrabă proastă pe care a rostit-o recent Alin Stoica despre Nicolae Stanciu nu e, aşa stând lucrurile, surprinzătoare. Mai ales că nici presa belgiană nu-l îmbracă în elogii pe Stanciu. Problema însă nu e judecata critică, în esenţă corectă, ci faptul că vine din partea cuiva dotat cu exigenţă, dar lipsit de autoexigenţă. Alin Stoica se consideră, după caz, victima unei conjuncturi, a unei cabale sau a unor interese neclare. Ochiul necomplezent pe care-l plimbă asupra altor români din fotbal – de la Anghel Iordănescu la Daniel Stanciu şi de la Valeriu Argăseală la Ilie Dumitrescu – nu se poate întoarce nici măcar o secundă spre sine. Alin Stoica preferă să creadă mai departe că a te naşte în România e un blestem şi o frână pentru cine năzuieşte spre culmi.

Am scris cu un an şi jumătate în urmă următoarele: „E limpede, nu-l merităm pe Alin Stoica şi ratăm, clipă de clipă, prilejul unei contemporaneităţi decente cu el. Nu ne dăm seama ce privilegiu am tras din basca sorţii, nu ne pricepem să apreciem cât de mare e injecţia de prestigiu pe care simpla lui ivire pe lume o oferă României. De altfel, nu e prima dată când persiflăm ce-ar trebui să iubim şi confundăm geniul cu diletantismul. Am condus spre tuşa fotbalului şi alte capricii bipede: Dennis Şerban, Ionuţ Luţu, Sabin Ilie, Radu Niculescu, Nicolae Mitea, Cristian Daminuţă. Fiecare ne-a privit chiorâş şi ne-a zis vreo două. Dar niciunul dintre ei nu ne-a muştruluit cu atâta patos şi nu ne-a făcut atât de vinovaţi pentru slăbiciunile lui. Asta, desigur, fără să-şi reproşeze sieşi ceva”. Nu am nimic de retractat. Regret doar că Alin Stoica e respectat mai mult pe străzile din Bruxelles decât ar fi putut fi pe stadioanele lumii.