Dacă tot vorbim de sistem

Problema nu e dacă avem ce învăţa de la spanioli, ci dacă avem cum

Campionatul European de fotbal stă, de la o vreme, sub autoritate iberică. Sigur, fără Andorra şi Gibraltar, care înseamnă deocamdată schi, cumpărături şi poze cu maimuţa. Spania şi Portugalia, în schimb, domină turneele finale de la Euro. Prima a câştigat în 2008 şi 2012, iar a doua în 2016, după ce în 2012 a pierdut la lovituri de departajare semifinala cu Spania. Victoriile iberice nu vorbesc doar despre talent, şansă şi conjuncturi, ci şi despre un sistem de articulare a performanţei. „Sistem”, o ştim bine, e un cuvânt care în România trezeşte crispare şi bănuieli. Cheia lui de percepţie e peiorativă.

Sistemul românesc nu te ajută, ci te împiedică. Lupta cu sistemul e în România o imagine de mult banalizată, în care sistemul e o dihanie colectivă care paralizează elanurile şi iniţiativele individuale. Iar când lucrurile nu sunt îndeajuns de rele, intră în scenă rima preferată a sistemului: blestemul (al autostrăzilor, al inundaţiilor, al defrişărilor, al politicienilor corupţi etc.).

În Spania şi Portugalia (dar nu numai, vezi cazul islandez), sistemul îşi redobândeşte conotaţia bună. Fotbalul de aici nu e beneficiarul unor regimuri utopice. În schimb, îl slujesc oameni care pricep mecanismele performanţei şi se ocupă profesionist de ele. Naţionalele de tineret sunt un bun exemplu de rost şi traiectorie. Sâmbătă, 17 iunie 2017, la Gdynia, lumea a văzut la lucru nu doar pe foarte posibila campioană a Europei la echipe sub 21 de ani, ci şi pe posibila campioană europeană la seniori din 2020.

În ediţia în care, poate n-aţi uitat, urmează să găzduim şi noi câteva meciuri. Spania-Macedonia 5-0 (cu o echipă a Macedoniei care, culmea, n-a arătat rău) a fost făgăduiala promoţiei antrenate de Albert Celades pentru ce va fi. Preluarea ştafetei nu mai e clişeu, ci realitate. Naţionala lui De Gea, Ramos, Alba şi Busquets are continuatori pe care se poate conta. Ce vine din urmă nu e, ca la tineretul nostru, o formă fără fond, ci o echipă în toată puterea cuvântului. Marco Asensio marchează în joacă trei goluri cu Macedonia după ce înscrie în finala Ligii Campionilor cu Juventus. Denis Suárez, Saúl Ñiguez sau Bellerin au deja rutina şi respiraţia marilor meciuri. În poarta Spaniei stă Kepa Arrizabalaga, un băiat cu figură de licean şi reflexe feline, care l-a scos din poarta lui Athletic Bilbao pe însuşi zeul basc Gorka Iraizoz. Iar la rezerve pot fi găsiţi Iñaki Williams, Oyarzabal, Castro, Soler sau Ceballos, oameni care n-au avut deloc apariţii meteorice în La Liga. Plus un portar ca Pau López, care a ajuns la Tottenham. Plus Mikel Merino, de la Borussia Dortmund.

Un personaj din romanul „Anii frigului” de Dan Stanca spune la un moment dat despre cer că este „expresia verticală a viitorului”. Poate că nu e întâmplare felul în care rămâne cerul iberic senin pe perioade atât de îndelungate.