Ochi de Şoim, Pană de Fotbal

Proba video micşorează arbitrarul din arbitraj

Până în deceniul trecut, a spune „challenge” în tenis era o provocare. Hawk-Eye, ochiul electronic proiectat de englezi iniţial pentru cricket, a apărut totuşi şi la meciurile de tenis. Fără traume, fără mişcări de protest, fără întrebări muiate în bănuieli, din categoria „Dar de unde ştim noi că…?”.

Sub alte nume, proba video operează de ani buni în badminton şi rugby, în hurling şi anumite forme de sport galic, în fotbal australian şi chiar volei. Fotbalul continuă să se arate reticent, deşi s-au făcut câţiva paşi. Un pic la Euro 2016, încă un pic în Serie A, un al treilea pic în Bundesliga.

În prezent însă, proba video se rezumă la linia porţii, ceea ce înseamnă că întrebarea corneliuporumbiană „A fost sau n-a fost?” vizează doar golul. E ceva, dar nu cine ştie ce. „A fost sau n-a fost?” e o întrebare la fel de presantă când vine vorba de ofsaiduri din care iese gol, de penaltyuri sau de eliminări.

E de sperat că adversarii interni ai probei video, ai lui Ochi (Electronic) de Şoim, au văzut rateurile de semnalizare de la Dinamo-ACS Poli. Sau cele două penaltyuri nedate FCSB cu Viitorul. Sau penaltyul nedat Craiovei cu FCSB. Sau zecile de greşeli grave care au păgubit toate echipele de campionat.
În condiţiile astea, argumentele lor îşi pierd din coerenţă. Pentru împrospătarea memoriei, argumentele în cauză se leagă de frumuseţea imperfectă a jocului, pe care controlul video n-ar avea voie s-o ciobească, şi de cheltuielile pe care le-ar presupune instalarea acestor echipamente pe toate stadioanele unde se bate mingea profesionist.

Fireşte, inamicii probei video îngână că „jocul greşeala aşteaptă”, uitând că formula se referă la impreciziile fotbaliştilor, nu la gafele sau la măgăriile arbitrilor. Mai e de observat şi flexibilitatea cauciucată a anumitor oameni din fotbal, care trec dintr-o tabără în alta în funcţie de scoruri şi conjuncturi. În general, sunt aceiaşi oameni care resping ideea de arbitri străini până când echipa dezavantajată e echipa lor, după care se revoltă şi cer arbitraj extern.

Frumuseţea imperfectă a fotbalului (greu de desluşit în multe dintre meciurile Ligii 1) nu trebuie să blocheze progresul. Mai ales aici, în ţinutul lui Pană de Fotbal. O fi mai romantic să mergi călare pe dealurile Toscanei, dar s-au inventat autobuzul şi maşina mică. O fi mai frumos să scaperi pietre, dar s-a inventat bricheta.

Fotbalul e la fel de frumos sau de urât cu sau fără trei „challenge”-uri pe meci la care ar avea dreptul fiecare echipă. În ce priveşte cheltuielile, e de discutat şi aici. A calculat cineva cât pierde o echipă care ratează titlul în urma unei erori de arbitraj? Dar una care retrogradează din aceeaşi cauză? Spre a nu mai spune că evoluţia nu se face doar cu aer alpin şi iluminare divină. Sună prozaic, dar e nevoie de bani.