Discordie şi iscordie

Despre cum arată o echipă bolnavă de iscopatie

Francisco Román Alarcón Suárez, zis Isco, n-a jucat în meciul Real-Valencia, câştigat de-a buşilea de Real. Operatorii l-au filmat de câteva ori pe bancă, parcă pentru a da de înţeles că locul lui nu e acolo.

Şi, în mod normal, nu e. Isco a decis două dintre ultimele trei meciuri din campionat ale Realului, iar păstrarea lui ca rezervă pare un afront adus nu doar logicii, ci mai ales esteticii.  Isco e unul dintre numele de azi ale plăcerii de a juca fotbal, aşa cum, păstrând proporţiile, au fost Ronaldinho ieri şi fraţii Laudrup sau Baggio alaltăieri. Raporturile lui cu mingea respiră atracţie şi tandreţe.

Niciun antrenor cu scaun la cap n-ar putea să se dispenseze de un asemenea fotbalist, mai ales în vremea asta a golanilor şi a nainggolanilor. Isco are eleganţă de dansator, tehnică de lucrător în filigran şi imaginaţie de poet romantic. Nu-l poţi exila pe tuşă decât dacă eşti orb, incompetent sau rău intenţionat. Sau dacă o antrenezi pe Real Madrid în primăvara lui 2017.

Responsabil de traseul Realului, Zinedine Zidane îşi atrage mai mult reproşuri şi mai puţin elogii, ca orice antrenor ajuns într-un vestiar prestigios şi volatil. În calitatea mea de suporter, îl tratez frecvent cu bombăneli şi scrâşnete, mai cu seamă la ceasul concesiilor negustoreşti (forţarea lui Bale cu Barcelona).

Iar când nu-l văd pe Isco în echipă mă întunec. Isco, Marcelo şi Modrić sunt singurii jucători ai Realului care mă ridică deasupra încrâncenărilor de etapă şi fac din mine un admirator nepătimaş al talentului şi al inteligenţei. Şi totuşi, absenţa periodică a lui Isco (şi nu doar a lui) se justifică.

Nu numai fiindcă distanţa sporeşte dorul, ci mai ales pentru că Real încă are de lucru şi în campionat, şi în Liga Campionilor. Rotaţia jucătorilor e antipatică, dar necesară. Isco nu poate ţine ritmul în toate meciurile, aşa cum s-a văzut în returul sfertului cu Bayern, când a jucat palid şi încercănat.

Pe de altă parte, ferice de cel care dispune de o asemenea bancă de rezerve, pesemne cea mai bună din La Liga. Şi ferice de cel are găseşte în el resurse de a-şi suspenda memoria, de a se uita pe sine. Zidane a fost unul dintre esteţii fotbalului, indiferent unde şi cât a jucat. Într-o lume neapăsată de mize şi de camioane cu bani, antrenorul Zidane l-ar forţa pe Isco, tocmai fiindcă ar vedea în el o prelungire, poate nu chiar cu atâta har, a jucătorului Zidane.

Ar fi o lume a iscordiei, a unui tărâm pe care se pot practica la nesfârşit giumbuşlucuri şi piruete. În lumea de azi, iscordia nu e posibilă. Iar cine antrenează un asemenea talent trebuie uneori să intre în discordie cu sine, de dragul rezultatului. Fiindcă suporterul are inimă mare, dar memorie scurtă. Şi l-ar crucifica pe Zidane dacă, lăsându-l pe Isco să zburde meci de meci, ar încheia sezonul fără trofeu.