Hamlet în galben

Poftiţi la film. „Lanţul amintirilor”, în versiune scandinavă

Peste şase zile, vine la Cluj Danemarca. Descinde cu trena unor amintiri care uneori înveselesc, alteori îi fac pe ditamai bărbaţii să plângă. În afara unui amical din 2014, în care Keşeru a marcat pentru o victorie cu nimic epocală, meciurile cu danezii nu ne-au cruţat nervii. După fiecare dintre ele s-ar fi putut scrie un roman. Având pe mână materia primă a siderantului 2-5 de la Bucureşti sau a glorios-inutilului 2-2 de la Copenhaga, orice prozator cu simţurile intacte, de la Rushdie la Fernando Vallejo şi de la Doctorow la McEwan, ar fi curtat Nobelul. Iar coborârea în timp deschide fereastra spre un 6-1 din 1975, cu Lucescu, Dudu Georgescu, Dinu, Balaci, Dobrin şi Atila Kun pe afiş. Sau spre o înfrângere acasă, când Dan Deşliu l-a curentat pe Ioan Chirilă cu vestitul „Da’ ne marcă ăştia”. Sau, a scris deja Cristian Geambaşu, spre victoria din noiembrie 1989 în faţa lui Lerby şi a fraţilor Laudrup.

Cristi a găsit, în articolul lui, un nume-cratimă, o identitate capabilă să lege trecutul de prezent. Numele este Schmeichel, tată şi fiu. Unul a jucat în 1989, celălalt va juca duminică. Intru în jocul lui şi scot la lumină un om-cratimă, aşa cum sunt toţi cei care leagă între ele perioade, mentalităţi, sisteme, opere literare sau amintiri. Omul acesta a prefaţat 2-5-ul de la Bucureşti cu o poantă de vârf nemilos („Sandfield Road”), a marcat în 2-2-ul de la Copenhaga şi mi-a inspirat un articol cu titlul „Desculţi în Parken”. Acelaşi om vine acum la Cluj ca secund al lui Åge Hareide, după o carieră de jucător care l-a dus de la Heerenveen la Newcastle, de la Milan la Villarreal şi de la Feyenoord la Stuttgart. Îl cheamă Jon Dahl Tomasson şi a marcat, printre altele, la loviturile de departajare din Finala Finalelor Liverpool-A.C.Milan din 2005.

O privire spre acest cvadrigenar poate fi combustibilul de care nu atât jucătorii, cât mai degrabă privitorii români au nevoie pentru însoţirea meciului. Tomasson nu înseamnă doar trecutul devenit prezent, ci şi o formă de cuplare la nişte amintiri pe care e bine să le revizităm. Şi asta nu ca să-l linşăm post-factum pe arbitrul Urs Meier (dacă aţi uitat, la un talcioc sibian figura lui ajunsese ţinta trăgătorilor, iar undeva în Constanţa fusese amenajată o scuipătoare cu numele lui), nici ca să ne înaripăm pentru o victorie care oricum n-ar schimba mare lucru. Ci pur şi simplu pentru a redeprinde respiraţia unui meci de cronică. Revedeţi imaginile. Revedeţi ratările de vis urât ale lui Mutu, Cernat, Bratu şi Pancu, revedeţi jocul de atac al României, revedeţi sprintul lui Iordănescu până la vestiar şi înapoi după golul lui Pancu, reauziţi comentariul febril al cuplului Grădinescu-Enăchescu şi reîntâlniţi-vă cu lacrimile de după meci ale lui Chivu şi Dorinel. Sunt cea mai frumoasă expresie fotbalistică a hamletizării şi cea mai plastică formă a amânării, cu hăul căscându-ţi-se dedesubt.