Sempre a loro

Juventus a mai traversat un meci cu cântec. Cu cântec de jale

După ani de căutări, fotbalul italian din jurul lui Juventus Torino şi-a găsit deviza. Ea a ţâşnit vineri noaptea din gura lui Gianluigi Donnarumma şi dă titlul articolului de faţă. „Non e possibile, sempre a loro!” şi-a strigat exasperarea portarul lui Milan, după ce arbitrul Daniele Massa a dat un penalty ceţos pentru Juventus în minutul 97. „Polemica”, „rabbia” şi „vergognoso scandalo” au fost, spun statisticienii, cuvintele cel mai des folosite în siajul acestui meci pe care Juventus părea să nu poată să-l câştige, deşi jucase mai bine. Avocaţii piemontezilor invocă un penalty pe care Massa l-ar fi putut da lui Juventus, dar situaţiile nu pot fi comparate. Un penalty dat în toiul luptei lasă timp celui pedepsit să revină. Un penalty neclar în minutul 97 pune lespedea pe meci şi deschide robinetul discuţiilor, bănuielilor şi amintirilor.

De fapt, nu-ţi trebuie o memorie de elefant pentru precedentul caz de „sempre a loro”. Cu doar nouă zile înainte de Juventus-Milan, în semifinala de cupă Juventus-Napoli, Paolo Valeri a preschimbat, ca un arlechin din vechile farse ale Italiei, un 2-2 în 3-1. (Se ştie, arlechinii sunt îmbrăcaţi pestriţ, dar văd lucrurile în alb şi negru.) Povestea a durat zece secunde, câte au trecut de la un penalty refuzat lui Napoli până la un penalty făcut cadou lui Juventus, după ce Reina a jucat mingea şi Cuadrado a plonjat în piscina din careu. „Ce se întâmplă e nociv pentru fotbalul italian”, a răbufnit după meci Cristiano Guintoli, directorul sportiv al lui Napoli.

Însă nu e singurul lucru nociv şi nu doar el împiedică Italia să aibă rezultate europene importante. Un alt lucru nociv e supremaţia lui Juventus chiar şi scoasă de sub umbrela arbitrilor. Dincolo de ajutorul lor, Juventus are toate datele performanţei: echipă bună, transferuri înţelepte, stadion frumos şi plin, imn muzical, marketing de ispravă. Diferenţa valorică dintre Juventus şi celelalte e netă, oricât i-ar displăcea unuia sau altuia. Roma, Napoli şi Inter sunt inconstante şi par zăvorâte în convingerea că orice ar face, e zadarnic. Milan stă departe, Lazio seamănă cu o gaşcă de zurbagii, Fiorentina nu mai contează, iar Atalanta se ocupă cu surprizele şi cu deraierea celor mai mari ca ea. Juventus e omogenă, stabilă şi greu de zdruncinat. „Sempre a loro” poate să însemne, în logica asta, şi că victoriile trag la ea ca muştele la miere. Şi e cu atât mai greu de priceput de ce ţin arbitrii morţiş să se compromită. Conspiraţioniştii  mestecă tot felul de ipoteze din care nu lipseşte Mafia, numai că explicaţia e facilă şi inconsistentă, cât timp ai doar tunul acuzaţiei, nu şi muniţia dovezilor. S-ar putea, pe de altă parte, ca „rabbia” de azi împotriva lui Juventus să-şi aibă originile în mizeriile din trecut ale lui Luciano Moggi şi ale reţelei sale de complici.