Trei rivalităţi, trei duşmănii

Începe o săptămână clocotitoare, cu trei meciuri înfăşurate în aşteptări, promisiuni şi refrene de luptă

Miercuri se joacă Dinamo-Steaua, sâmbătă Barcelona-Real, iar duminică Lazio-Roma. Se va da cep butoiului cu patimi, se va arăta cu degetul spre complici răstignibili, se va mai întoarce o pagină din dosarul neîmpăcării.

Meciul autodegradării şi upgradării
Dinamo şi Steaua şi-au smuls epoleţii de pe umeri, după ani de ostilitate a publicului faţă de entităţile sportive departamentale. Asta chiar dacă, judecând la rece, era păcat să identifici fotbalişti ca Dudu Georgescu şi Aelenei cu aparatul represiv în ale cărui chingi a trăit fotbalul nostru atâta vreme. Dinamo-Steaua nu va fi doar un meci luminat de piromanii peluzelor, ci şi un prilej pentru actuali de-a se ridica la pretenţiile foştilor. Autoexigenţa lui Filip şi Toşca va fi silită să ajungă din urmă exigenţele lui Kiriţă sau Balint. Există însă şi aici o diferenţă de nuanţă. Dinamoviştii de altădată le impută celor de azi apatia. „Noi fierbeam, voi sunteţi călâi”, le azvârle Giani Kiriţă oamenilor lui Andone. În ce-i priveşte pe steliştii de ieri, reproşul lor vizează lipsa de inspiraţie şi resursele precare de talent ale celor de azi. Gabi Balint strâmbă din nas pe bună dreptate. Oricât ţi-ar da ghes fantezia, e imposibil să-l compari pe Bourceanu cu Tudorel Stoica, pe Adi Popa cu Lăcătuş şi pe oricine cu Belodedici, Majearu sau Bölöni. Degradate prin joc şi autodegradate prin renunţarea la epoleţi, Dinamo şi Steaua văd în fiecare meci un prilej de – iertat fie barbarismul – upgradare.

Meciul talentelor pe munţi de bani
Pe Camp Nou vor juca două bancomate în care stau o parte considerabilă din banii acestui sport (cu bancomatele din Manchester pe urme, e adevărat). Numai că munţii de bani nu răsplătesc doar detenta lui Piqué şi tehnica lui Marcelo. Barcelona, o ştim bine, este „més que un club”. La rândul lui, Real poartă aluzia sceptrului şi a puterii în nume. Şi totuşi, Barcelona-Real se joacă la 16:15 ora Spaniei, la o oră pedepsitoare pentru catalani şi castilieni, dar optimă pentru domnul Chen, care pompează sume colosale pentru tragerea spuzei din El Clásico pe turta dumisale. Poli ACS-Astra s-a jucat la o oră mai convenabilă europenilor decât ora la care se va juca Barcelona-Real, semn că ochiul dracului sclipeşte asiatic. Toată retorica naţionalistă din jurul meciului, toate neroziile semnate Boixos Nois sau Ultras Sur, toate ancorele revanşarde din timpurile lui Franco şi ale Războiului Civil şi toate discuţiile despre Messi-Suárez-Neymar versus Ronaldo-Benzema-Bale trec în plan secund. Echipele de top ale Europei se pliază pe tabieturile domnilor cu ochii oblici. Visca El Hong Kong, halal Madrid!

Meciul nădufului şi mândriei
Când se joacă Lazio-Roma, se recomandă evitarea zonei de lângă Olimpico. Fiindcă Lazio-Roma depăşeşte rivalitatea de cartier sau fascinaţia pentru un stil de joc. Aici se conferenţiază, cu stiletul între dinţi sau înfipt în omoplaţi, despre straturile sociale care compun Roma fotbalistică. Oricât de multe campionate ar câştiga Juventus şi oricât ar izbi vaca napoletană cu copita în şiştarul plin cu lapte, romanii au alte priorităţi. Meciul lor e încleştarea dintre nobili şi plebei. Lazio se vrea a fi şi acum, la atâtea decenii de la înfiinţare, echipa aristocraţiei romane, chit că între timp a preluat salutul nazist şi a transferat o mulţime de fotbalişti negri pe care altădată suporterii i-ar fi prăjit în uleiul încins al măscărilor. Roma e echipa celor mulţi şi se ridică pe creasta unui val de simpatie populară care îi poate face mai mult rău decât bine. În fond însă, cele două sunt exponentele unui orgoliu pe care-l potenţează, în inflamările lui cocoşeşti, conştiinţa faptului că respiră în splendoarea spre care duc toate drumurile.