Primejdia unei candidaturi
Soţia şi-ar putea reîntâlni soţul la naţională. Feerie sau distopie?
„Aşteptările mele întârzie să apară”, constată Anamaria Reghecampf înainte să-şi depună candidatura la preşedinţia FRF. Sigur, doamna în chestiune a vrut să spună altceva. În locul unei critici la adresa lui Răzvan Burleanu, i-a ieşit însă un reproş îndreptat împotriva propriilor aşteptări. Nu e grav. Ceea ce ar trebui să preocupe cu adevărat este ideea candidaturii în sine. De ce? Din minimum două motive.
Primul dintre ele este nonşalanţa cu care candidata declară că, odată aleasă, va muta conflictul de interese de la nivelul unui club la nivelul echipei naţionale. Anamaria Reghecampf îşi va numi soţul selecţioner. Păstorită federal de soţie şi antrenată de consort, naţionala va deveni astfel o conductă financiară. Adică o afacere de familie clădită pe un modus operandi care a virusat o sumedenie de universităţi, spitale, cabinete parlamentare şi altele. Teoria rudei fidele şi utile nu e nouă – nici în sport, nici în alte domenii. Se poate presupune că selecţionerul va alege (preponderent sau total) jucători aflaţi sub contract cu soţia, îi va plimba pe sub ochii impresarilor la meciurile naţionalei, iar comisionul din transferuri va reveni celuilalt component al tandemului conjugal. E doar o ipoteză, dar, cunoscând personajele implicate, ea poate deveni realitate.
Al doilea motiv pentru care candidatura Anamariei Reghecampf trebuie să îngrijoreze este apetitul pentru conflict pe care-l nutreşte candidata. Un preşedinte de federaţie trebuie să aibă exerciţiul dialogului cordial, decenţă publică şi o minimă diplomaţie necesară funcţiei. Anamaria Reghecampf nu stă grozav la aceste capitole. Iar asta se vede nu doar din scabrozităţile deversate peste contestatarii de pe Facebook sau din peluze, ci şi din voluptatea jignirii pe care candidata o manifestă faţă de antrenorii care au emis critici sau obiecţii la adresa soţului. Cornel Dinu, Victor Piţurcă şi Emeric Ienei sunt doar trei dintre ereticii arşi pe rugul insultei. Primii doi au şi vina limbii otrăvite, vor argumenta unii. În regulă, deşi nimic nu te obligă să răspunzi unei insanităţi cu o alta. Dar să spui despre Emeric Ienei „La vârsta asta uiţi, faci pipi pe tine. Dumnezeu să-l ierte şi să-i dea minte pe ultima sută de metri” e cam mult. Printre altele, fiindcă Ienei nu e doar un câştigător de Cupa Campionilor, ci un om de o bună creştere exemplară.
Nu are nici cea mai mică importanţă că Anamaria Reghecampf e femeie, se coafează exotic şi arborează decolteuri abisale. Astea nu sunt argumente, ci mofturi. Nu încape loc aici pentru resentiment sau misoginism. O candidat(ur)ă nu se judecă după preferinţe muzicale, modă şi emisiuni nocturne, ci după cât bine poate să facă aspirantul şi, la fel de important, cât rău. Abia de aici încolo încep frisoanele.