Fluierături

Dacă ei împart dreptatea, la ce bun s-o mai aştepţi?

Am mai scris despre Marius Avram. Tot în 2016, tot după un meci făcut ferfeniţă. Cred şi astăzi, cum am crezut şi atunci, că Marius Avram ilustrează alpinismul imposturii şi că el poate arbitra doar într-o ţară unde Elena Ceauşescu a fost preşedinta Academiei, iar închisorile s-au umplut de inşi care au scris într-un an cât n-au citit într-o viaţă.

Faptul că acest om a ajuns la un moment dat primul arbitru al ţării (se ştie când şi cum) confirmă logica selecţiei negative din versul lui Vulpescu, „În fiecare prost presimt un şef”. Gesticulaţia din teren a lui Marius Avram m-a făcut să-l compar cu un cocoş de ogradă care se visează leopard sau condor.

Teatral în mişcări, căznindu-se să simuleze o autoritate pentru care ar avea nevoie şi de alte talonete, pe lângă cele din încălţări, Avram seamănă cu un pintenat care se plimbă în ocol mândru de penaj. E foarte greu să-l iei în serios ca fotbalist sau ca privitor. E şi mai greu să-i treci cu vederea erorile, câtă vreme ele sunt norma, nu excepţia. Şi e imposibil să pricepi de ce insistă cetăţenii Deaconu şi Vasaras în a-l persecuta cu delegări, când rostul lui nu e să împartă dreptatea, ci să proiecteze imaginea unui comandant de detaşament pionieresc. Ca să fii arbitru, trebuie să vezi şi să le vezi. Marius Avram e, aici, victima unui dublu handicap. Victima secundară, desigur, căci victimele principale sunt echipele, clasamentul şi campionatul.

Şi despre Lucian Rusandu am mai scris. Tot de rău, fiindcă tot asta a meritat. Cu ani în urmă, Rusandu abandonase imparţialitatea şi coborâse la nivelul unui auxiliar al trişului. Captiv al unei mentalităţi subalterne, care-ţi face spinare de cauciuc şi genunchi de lână, el arbitra atunci pentru cei puternici, îngrijindu-se de evitarea surprizelor.

Imaginea lui de Uriah Heep cu fluier amintea întrucâtva de agenţii de teren de pe vremea lui Nicolae Ceauşescu (dacă am pomenit-o pe ea, de ce nu l-am aminti şi pe el?), care, conform unei expresii de atunci, „asigurau traseul”. Ceva s-a întâmplat cu acel Lucian Rusandu căruia o echipă ca Dinamo nu avea ce să-i reproşeze în 2012 sau 2013. Nu se ştie ce. Oricum, în locul scutierului fidel, gata să se pună pavăză la nevoie, a apărut acum un expert în negarea evidenţei. Un ins care greşeşte sigur pe el, fără teamă de urmări.

Dacă Marius Avram nu e capabil de mutaţii sau revoluţii interioare, Lucian Rusandu arată că poate fi la fel de bun azi în rolul persecutorului cum era ieri în cel al escortei spre victorie. Meciul de sâmbătă, în care a jupuit-o pe Dinamo, a dezvăluit resurse de cameleonism pe care puţini i le-ar fi bănuit.
Un arbitru bun ştie ce şi când să fluiere. Lui Marius Avram şi Lucian Rusandu le rămâne doar să audă fluierăturile celor care-i privesc.