Gratis

Mircea Lucescu la naţională: o glumă la care nu râde nimeni

„Nu se pune problema să nu ne permitem salariul lui Mircea Lucescu. El a spus că ar antrena gratis naţionala”, declară Răzvan Burleanu, cu o scuturare a coamei federale. Altfel spus, FRF nu-şi permite să-l plătească, dar îşi permite să nu-l plătească pe Mircea Lucescu. Enunţul face deservicii în stânga şi în dreapta, fără ca asta să-l tulbure pe rostitor. Răzvan Burleanu are obiceiul de-a zâmbi serafic chiar şi când spune enormităţi.

Or, enunţul legat de prestaţia gratis a lui Mircea Lucescu aici trebuie încadrat, nu în altă parte. Prin evocarea şi invocarea unei asemenea posibilităţi, Răzvan Burleanu face din FRF un cerşetor care pândeşte răsfăţul pomenii. Iar din Mircea Lucescu, obiectul unui trafic cu afecte şi efecte. Aerul de şantaj sentimental din cuvintele lui Răzvan Burleanu nu ajută pe nimeni: nici Federaţia, nici pe Mircea Lucescu, nici pe suporterii care încă leagănă iluzia sincronizării fotbalului nostru cu ce se joacă prin alte părţi.

Un enunţ la modul condiţional are două avantaje la vedere. Primul: mută discuţia din zona certitudinii în zona prezumţiei. Al doilea: dă posibilitatea oricui să continue ideea după cum îl taie capul şi imaginaţia. În ce priveşte primul avantaj, odată infirmată ipoteza Lucescu, preşedintele FRF va putea oricând să se disculpe: „Eu n-am spus că VA antrena, am spus că AR antrena. E o diferenţă”.

În ce priveşte al doilea avantaj, fructificarea lui e la îndemâna tuturor, nu doar a lui Răzvan Burleanu. Oricine îi poate prelua enunţul fantazând suplimentar: „Lucescu ar antrena gratis naţionala dacă şi Răzvan Burleanu ar conduce gratis Federaţia”, de exemplu. Sau: „Lucescu ar antrena gratis naţionala dacă ar asista personal la inaugurarea staţiei de metrou de la Otopeni la sfârşitul lui 2019”.

Dacă ţineţi minte, au mai existat în România antrenori (e adevărat, nu selecţioneri) care au lucrat gratis, alimentaţi doar de combustibilul afectiv al apartenenţei la un club sau la o idee. Rezultatele se cunosc şi sunt în cel mai bun caz mediocre. Practica de tip pro bono se recomandă în anumite demersuri obşteşti sau umanitare, de acord. Când vine vorba însă de o proiecţie precisă, cu obiective şi rezultate, gratuitatea e o aberaţie, nimic mai mult.

Un selecţioner trebuie plătit pentru ce face, la fel ca un chirurg, un şofer, un arhitect, un violonist sau un frezor. Pe lângă asta, Mircea Lucescu ştie ce-ar risca întorcându-se, gratis sau nu, într-o lume care te adoră de la distanţă şi te scuipă de aproape. Într-un spaţiu închiriat bănuielii, insultei şi atacului la persoană. Nici lăcrimatul patriotic, nici comerţul cu dulcegării retorice nu-l vor convinge să revină într-un loc cu ifose ducale şi comportament de peşteră.