Şcoala A. S. Ardeleană

La mulţumirile de după meci, viceprimarul Claudiu Maior bate orice laureat al Oscarului.

Toată lumea merită elogii pentru epopeea de pe Tran-Sil. În primul rând, „băieţii”, desigur. Fiindcă au regăsit drumul spre tipsia cu jăratic. Fiindcă s-au adunat la ceas de restrişte. Fiindcă au scos la iveală tot ce le fusese interzis sub dictatorul Grigoraş: caracter, dârzenie, inspiraţie, poftă de joc etc. Dar nu doar „băieţii” merită împăturiţi în laude, ci şi „domnii”: domnul Benedek, domnul Gombos, domnul Tatàr şi ceilalţi ocupanţi ai tribunei oficiale. „Domnii” şi „băieţii” duc împreună spre ideea chisnovată de pe site-ul clubului: „La Târgu-Mureş sportul reprezintă o adevărată familie”. Ce înseamnă acest enunţ doar Dumnezeu drăguţul ştie. Spre a nu mai pomeni că o familie compusă doar din băieţi şi domni, fără fete şi doamne, e niţel mai greu de păstrat.
Antrenor colectiv, delir individual
Lipseşte cineva din pomelnicul mulţumirilor? Păi, ar fi antrenorul. Un reporter se interesează pe lângă viceprimar cine a ocupat această funcţie sâmbătă. Claudiu Maior ştie: „Toată echipa a fost antrenor. Toţi la un loc. Şi Adi, şi Gabi, şi Edi.” Ba chiar şi publicul, de ce nu? Dacă poate fi al doisprezecelea jucător, ce-l împiedică să dea indicaţii? Sau să stea pe bancă? Într-un fotbal scris de Eugène Ionesco şi Alfred Jarry, nu e nimic mai normal decât ca bucătăreasa să fie medic, vânzătorul de bilete să stabilească tactica, iar şoferul să calculeze numărul de calorii. Claudiu Maior, în schimb, nu are niciun rol. Nuuuu!!!! De fapt, nici n-ar fi trebuit să vină la microfon dacă n-ar fi ţinut să tragă o săpuneală televiziunii care pompează bani în echipă. Pentru ca echipa să ofere bâlci, fotbal de ştrand şi circ, plus un puci organizat de titanii care nu suportă ideea de antrenor. Consiliul de Administraţie îi interzisese până alaltăieri să vorbească la televizor lui Claudiu Maior, iar dumnealui, se ştie în urbe, e un tip obedient. Cuvintele de final îi confirmă discreţia prerafaelită şi talentul oratoric: „Această declaraţie a mea e ultima de-acum încolo”.

Devălmăcraţie cu de-a Trans-Sila
„Democraţia este cea mai proastă formă de guvernare, cu excepţia celorlalte.” Liviu Maior şi „băieţii” se hrănesc frenetic cu înţelepciune churchilliană. Atâta doar că democraţia de la A. S. Ardealul e de fapt o devălmăşie clădită pe principiul „gaşca bate omul”. Altfel spus, o devălmăcraţie. Grigoraş a aflat-o pe pielea lui şi a plecat. Aşa lucrează A.S.A: te ademeneşte, te aduce, te unge în funcţie şi, cu un brânci duios, îţi urează succes la frângerea gâtului. Grigoraş a însoţit alte creaturi care au venit la Târgu-Mureş bucuroase şi au plecat perplexe: Ciobotariu, Pusztai, Miriuţă, Bergodi (cometa Dan Petrescu nu se pune). Au rămas „băieţii”, gata să surâdă ipocrit şi să se joace de-a uite antrenorul, nu e antrenorul până la prima înfrângere. Atunci în locul glumiţelor vor apărea reproşurile, iar devălmăcraţia se va duce acolo unde-i e locul: la coş.

Şi totuşi, dacă modelul impus de „băieţi” e atât de eficient, de ce nu e preluat pretutindeni? De ce nu se revoltă instrumentiştii împotriva dirijorilor? De ce nu se răscoală actorii împotriva regizorului? De ce există în continuare profesori şi nu doar elevi? De ce supravieţuieşte specia infamantă a directorului şi nu e lăsat totul la voia muncitorimii? Şi de ce n-o vrea Adrian Mutu să ajungă de-a dreptul selecţioner până la vară? În felul ăsta, i-ar fi mai uşor să se autocheme la Euro. Fără să joace, fără să marcheze. Asta e treaba altora.