Kaput Kartela
Râdem des de bulgari (vezi mai sus). Să le şi mulţumim, măcar o dată
Scrie aşa Julian Barnes: „Într-un atlas anatomic, inima seamănă cu reţeaua metroului londonez”. Şi ceva mai încolo, tot în „Paranteza” din „O istorie a lumii în 10½ capitole”: „După moarte, inima ia forma unei piramide”.
Inima lui Trifon Ivanov e, de alaltăieri, piramidă. Şi, paradoxal, piramida a simbolizat în multe culturi misterul vieţii. Întrebarea e ce a simbolizat Trifon Ivanov pentru cei care l-au prins jucând pe vremea când România trăia sub clopot şi sârmă ghimpată. Ivanov a însemnat pentru românii din sud exact ce-au însemnat fraţii Vujović şi Elsner pentru bănăţeni sau Détári şi Nyilasi pentru maramureşeni şi bihoreni: promisiunea normalităţii de după lagăr. A vieţii de după moartea prin ceauşism. Sigur, nici Bulgaria lui Ivanov nu era vreo Belgie sau vreun Luxemburg. Noi eram, în schimb, nişte stafii care pluteau de la o coadă la alta, aveau stalactite în apartamente şi aclamau răul pe care slugile din boiangerie îl vopseau în culorile binelui.
Lui Trifon Ivanov i se spunea „Lupul bulgar” înainte să existe emisiuni în care diverşi „oameni-lup” să-şi tarifeze beteşugurile pentru câteva ore de expunere. Fotbalistic, Ivanov a fost un fundaş hotărât, care te lua pe piept şi nu se sfia să-ţi pipăie glezna cu cramponul, dar care, când îi venea bine, pasa lung şi trăgea zdravăn. Fotbalul e totuşi ultimul lucru care trebuie să preocupe la moartea lui Ivanov. Dincolo de tristeţea fiecărui sfârşit (cu atât mai mult a unui sfârşit prematur), ceea ce mâhneşte e felul cum ni se subţiază sau ni se deşiră amintirile. Pînă să iasă din lume, Trifon Ivanov a fost un reper al rivalităţii dintre noi şi bulgari, un fel de tătuca Prodan hirsut, cu perciuni dickensieni şi pleată de star rock corcit cu cine ştie ce răsfăţat din new-wave. Un ins gata să-ţi ia aerul, driblingul şi, la nevoie, piuitul. Însă nu doar asta. Nu, nici vorbă
Sigur, e mai comod ca, întors în timp, să te opreşti în 1994 şi să îngâni naţionala aceea teribilă cu Sirakov, Penev, Balakov, Iankov, Lecikov, Mihailov şi Stoicikov. Numai că Trifon Ivanov n-a început de acolo. Pe vremea când bucureştenii şi giurgiuvenii aşteptau „Studio X” (da, da, pronunţat „hix”) la bulgari, Ivanov juca la Etăr Veliko Târnovo şi ni se dezvăluia uneori, printr-o cortină de purici, după ce suceam vitejeşte antena şi trânteam un pumn în televizor. Etăr Veliko Târnovo sună altfel decât Fiorentina, de acord. Atâta doar că pe atunci Fiorentina era un vis inaccesibil, pe cînd Etăr ascundea un sâmbure de făgăduială şi speranţă. Un meci ciupit de la bulgari, cu sau fără Trifon Ivanov, era o perfuzie cu viaţă. Aşa era pe atunci. Aşa trăiam, fără să ştim că inima celui dintre purici avea să devină piramidă.