Contradicţiile lui Iordănescu

S-a terminat turneul din Turcia. Doamne şi Allah ajută!

Stendhal a observat corect: Dumnezeu ne-a dat cuvintele ca să ne ascundem gîndurile. Dar nu toţi pămîntenii profită la fel de pe urma darului divin. Unii folosesc logosul ca pe o oglindă a propriei lor confuzii, chiar şi cînd îşi duc viaţa în evlavie. Selecţionerul Iordănescu face parte din acest grup de oameni pîndiţi de primejdia sabotajului cînd vine vorba de rostiri publice. Dincolo de acadelele din familia Licănştai, Izdrael şi Turmekistan (adversari complicaţi dacă meciurile se joacă în sectembrie), ceea ce supără la selecţioner e neputinţa de-a fi consecvent cu sine. Cu patru zile în urmă, selecţionerul şi-a declarat mîhnirea la microfon: „Îmi pare rău că am acceptat să facem acest turneu”. La acelaşi microfon, Anghel Iordănescu a revenit alaltăieri şi a conchis: „A fost un turneu util”. Împletirea celor două enunţuri are ca rezultat „Îmi pare rău că am acceptat să facem acest turneu util”.

Nu e singurul mesaj contradictoriu sau comic în siajul unui demers care îşi propusese lucruri serioase. Cînd reporterul îl întreabă „La ce vă referiţi?”, apropo de clinciurile cu Steaua, selecţionerul răspunde: „Înţelegeţi dumneavoastră mai bine decît mine la ce mă refer”. Cînd reporterul îi cere un comentariu despre o vorbă a preşedintelui FRF, selecţionerul se derobează: „Nu pot să comentez ce a declarat domnul Burleanu. Să comenteze domnul Burleanu ce a declarat domnul Burleanu.” Aparent, sînt fleacuri şi noduri în papura unei misiuni care trece dincolo de chixurile (filo)logice. Da, numai că acest tip de reacţie trădează scurtcircuite care se produc şi în zona de competenţă directă a selecţionerului. Iar turneul-şuşanea din Turcia o confirmă apăsat. Chiar „enor de mult”.

Dincolo de faptul că România joacă plicticos şi în meciurile oficiale, şi în cele amicale (adică şi cu Feroe, şi cu Beroe), selecţia însăşi nedumereşte. Pînă la urmă, de ce a fost ocolit Paul Anton, dar a fost ales Ropotan? Ce se speră de pe urma recrutării lui Buzbuchi? Cum se explică suirea în avion a lui Balauru? Iar dacă tot a fost luat în Turcia, de ce nu i s-a dat şansa să apere? Care e probabilitatea ca Buzbuchi şi Balauru să fie în lotul pentru Franţa? Şi de ce se tot insinuează, din cotloane umbroase, impresia că forma, valoarea şi potenţialul de creştere nu au fost singurele criterii cu care s-a operat? Sînt doar cîteva întrebări de pe o listă mai lungă. Nu e de crezut că se va sinchisi cineva să le răspundă, după cum nu e de crezut că-i vom putea opune pe Hodorogea şi Vătăjelu lui Martial şi Griezmann. Sigur, mai e pînă atunci. Aşa este. În aşteptarea momentului, naţionala, selecţionata divizionară sau cum s-o mai numi continuă să se înfrupte din carnea unui paradox. Ea rămîne un grup de tineri care joacă bătrîneşte.