Căşti, ghetuţe şi insulte

Există oameni care dau cu piciorul şi în minge, şi în carieră

Nu mai e mult şi copilul va împlini 22 de ani. Nu mai e mult şi Euro 2016 va începe fără el. Nu mai e mult şi-l vom vedea împrumutat din nou. Cu o cotă tot mai scăzută, cu ambiţii tot mai mici, cu un chef de fotbal invers proporţional chefului de viaţă. Ameţiţi de un cocktail de superstiţii, coincidenţe geografice şi folclor de iarbă verde, unii au văzut (şi) în Gabriel Iancu urmaşul lui Gheorghe Hagi.

Tot constănţean – din oraş, nu din judeţ, dar ce mai conta? – , tot stîngaci, tot brunet, tot tehnic, tot cu piciorul mic. Destinul era aşteptat să facă restul. După atîtea iluzii făcute zob, după atîţia Mitea şi Daminuţă, era momentul ca România să aibă în fine o bucurie în fotbal. Să scoată din şifonier clişeul cu „Maradona din Carpaţi” duhnind a naftalină, să-l scuture de vremea aşternută peste el, să schimbe ce e de schimbat şi să iasă mîndră pe uliţa fotbalului agitînd pancarta cu „Messi din Constanţa”.

Ce s-a întîmplat se ştie. Destinul şi-a suflecat mînecile, dar a pîndit zadarnic un semn de colaborare din partea celui căruia trebuia să-i forjeze cariera. Văzînd dezinteres acolo unde trebuia să ardă focul neliniştii, destinul a lucrat la rîndul lui indiferent.

Adevărat, Iancu s-a mutat de la Viitorul la Steaua şi a declanşat titluri de orgasm financiar: „Steaua i-a stabilit nou-venitului o clauză de reziliere de 25 de milioane de euro”, „Noua achiziţie a Stelei îi va umple de bani pe constănţeni”. De acolo însă nu a început urcuşul, ci toboganul. Cine îşi cotrobăie prin memorie ţine minte din Gabriel Iancu o pereche de căşti nedezlipibile de urechi, nişte ghete trăşcălii, cu ursuleţi, şi o serie de derapaje – fie la ieşirea din vreo cîrciumă, fie înăuntrul ei, fie în avionul naţionalei de tineret, unde răsfăţatul îşi testa insultele pe necunoscute fără vină.

Ar fi putut fi acest băiat altceva decît ce-a ajuns – o rezervă la o echipă oarecare din Turcia? Posibil, dar improbabil. Deţinătorii de autoritate de tip Stelea sau Reghecampf n-au găsit cheia – pedagogică sau sufletească – spre miezul de fotbalist al lui Iancu. Discernămîntul celui în cauză a funcţionat prost şi a întocmit o hartă a vieţii care să semene cît de cît cu a lui Adrian Mutu.

Atîta doar că Mutu, în toată risipirea lui, a apucat să înscrie peste o sută de goluri în Italia şi să se îmbrăţişeze cu Gilardino, Ibrahimovici sau Adriano. Gabriel Iancu a îngroşat rîndul promisiunilor neonorate.

„Soţul este ce rămîne dintr-un amant după ce i-ai scos nervul”, a conchis o doamnă din victorianismul englez, preluată apoi de jurnalista Helen Rowland. S-au scos şi din Gabriel Iancu cîteva lucruri: seriozitatea, ambiţia, pasiunea. Ce a rămas? Un corp tînăr, care adună ani, praf şi blazare pe o bancă de rezerve.