Campionat prizonier

Motanul PSG se joacă mai departe cu şoricelul Ligue 1

Se aude şi se scrie că PSG vrea să-l transfere pe Neymar. De ce?

Din raţiuni care pot avea legătură cu orice, în afară de campionatul Franţei. Ligue 1 e de cîţiva ani captiva unei echipe inaccesibile, care îşi fixează atitudinea şi altitudinea de survol fără s-o intereseze ce fac ceilalţi. La ce jucători are, PSG poate fi antrenată astăzi de oricine, de la Stephen Fry sau Ellen DeGeneres la Tony Poptămaş sau Ana Blandiana.

Cine se uită pe clasamentul la zi din Ligue 1 o găseşte pe PSG la 23 de puncte de locul 2 (Angers) şi la 24 de puncte de locul 3 (Nice). Echipa încă n-a pierdut în campionat după 21 de etape şi a primit doar 9 goluri, înscriind în schimb 51. PSG înseamnă, desigur, Nasser Ghanim-al-Khelaïfi, care la rîndul lui se traduce în franceză prin beIN Media Group şi Qatar Sports Investments. Fără nazalizări şi fără graseieri. Cu foarte mulţi bani, în schimb. Bani de întors cu lopata. Sau cu racheta, ştiut fiind trecutul domnului al-Khelaïfi în tenisul profesionist.

Invocatul transfer al lui Neymar n-ar face, prin urmare, decît să consolideze închisoarea în care PSG o ţine prizonieră pe Ligue 1. Sigur, Neymar e peţit şi de Real, iar presa de casă a tricotat deja un episod SF în care Roberto Carlos va reuşi prin forţă de convingere ce n-a reuşit Florentino Pérez prin ofertă de contract şi va aduce giuvaierul la Madrid.

Însă dacă eforturile (reale sau nu ale) Realului au o logică fotbalistică, cele ale lui PSG împing totul spre spirale care n-au a face nici cu sistemul de joc, nici cu biruirea adversarilor. Aceştia din urmă dau oricum impresia că au capotat singuri de pe la începutul competiţiei. Monaco e pe 4, Lyon pe 7, Marseille pe 12. Iar PSG defilează în nişte urale care la un moment dat vor începe să sune fals chiar dacă ies din gura suporterilor. Fiindcă nimeni nu poate fi îmbătat la nesfîrşit cu succese în faţa unor umbre.

Nu-i exclus ca demonstraţia de alonjă financiară a lui PSG să împingă Ligue 1 într-un con de umbră al interesului mediatic.

Cînd un combatant foloseşte arma nucleară, iar celălalt praştia, victoria e mai degrabă motiv de ruşine decît de împăunare (galic) cocoşească. Adversarele din Ligue 1 se macină între ele şi îşi caută cadenţa pierdută, pe cînd la PSG Pastore n-are loc în echipă, Moura joacă sporadic şi nici măcar Di María nu poate fi sigur pe post. Ce să caute Neymar aici, cu piruetele lui marcă înregistrată, cu preluările lui la limita plauzibilului, cu driblingurile lui de necitit? Pe cine să răpună, cînd toţi ceilalţi sînt oricum în genunchi? Ce nevoi fotbalistice mai poate avea un club care a strîns în doi-trei ani jucători care dau împreună PIB-ul unei ţări sărace? Şi care mai e frisonul izbînzii, cînd te uiţi în urmă şi ceri binoclul?