Şase lămuriri

O abjecţie: reciclarea cartoforilor în cărturari

Prima reacţie a opiniei publice la scandalul cărţilor scrise de infractorii din fotbal în detenţie e băşcălia. Iar ăsta e un lucru teribil de trist. În loc să se simtă insultaţi, românii devin pontoşi, ba chiar îi înfăşoară pe delincvenţi în catifeaua tandreţei admirative: „Hai, dom’le, că-i simpatic, fii atent la ce l-a dus mintea”. Cineva propune înfiinţarea Editurii Jilava, unde să se desfacă lăzi cu vinul lui Gigi Neţoiu. Altcineva sugerează că n-ar fi rău să se înfiinţeze o Uniune a Scriitorilor Penali şi să se instituie premii literare pentru deţinuţi. Există, e adevărat, şi un segment de populaţie care pactizează cu delincvenţii pradă unei toleranţe tîmpe („Da’ ce-a făcut, maică, a dat în cap la om?”).
Pentru toţi cei care văd doar burlescul situaţiei, şase lămuriri.

Prima: plagiatul de tip George Copos (din Cătălin Parfene) este cea mai josnică formă de hoţie. Cel care şterpeleşte o pîine are, măcar teoretic, scuza sărăciei şi a foamei. Cel care fură idei, cuvinte sau fraze e un şarlatan şi un impostor.

A doua: pseudocărţile pseudoautorilor din puşcărie sînt nişte imposibilităţi logico-faptice. Un deţinut nu are mijloacele, timpul şi liniştea de care e nevoie pentru conceperea unei lucrări, mai cu seamă a unui demers ştiinţific. Nu poţi scrie cinci cărţi în patru luni cînd detenţia e guvernată de ritmuri şi cerinţe care fac imposibilă izolarea pe termen lung în bibliotecă sau în faţa computerului.

A treia: eliberarea înainte de termen e condiţionată de felul în care profită comunitatea de pe urma cărţilor scrise în detenţie. Or, aceste aşa-zise cărţi nu se găsesc. Nimeni nu le vede în librării, nimeni nu le poate împrumuta din biblioteci.

A patra: cei care cauţionează apariţia unor asemenea atentate la inteligenţă fără să li se clintească muşchiul conştiinţei merită şi ei pedepsiţi. Un profesor universitar girează impostura unui deţinut care nu-i e prieten într-un singur scenariu: dacă e corupt.

A cincea: judecătorii care dispun eliberarea înainte de termen a unor plagiatori trebuie sancţionaţi mai dur decît plagiatorii. Dacă tentativa de escrocare întreprinsă de un Neţoiu sau de un Copos e pînă la urmă logică (deşi murdară), decizia de punere în libertate a unui infractor pe motivul că, pe durata detenţiei, mai comite o infracţiune nu e doar revoltătoare, ci primejdioasă prin felul cum creează un precedent.

A şasea: prin ceea ce fac plagiatorii din penitenciare, scriitorii autentici încasează o palmă de pe care se preling zoaie amestecate cu noroi. Li se minimalizează munca şi li se relativizează valoarea. Întreaga breaslă a scriitorilor e scuipată în figură – mai cu seamă că unul dintre infractori e un specialist al procedeului.