Un înger grizonant

„Abbiam’ undici atleti e un solo cuore.” Voce: Paulo Sousa

Cercetătorii – britanici sau din alte zări şi ţări – n-au descifrat misterul care îi transformă uneori pe fotbaliştii defensivi în antrenori cu gust pentru atac şi pe atacanţii pursînge în antrenori fascinaţi de buncăr. E o metamorfoză greu de explicat, care poate mobiliza argumente diverse, inclusiv din psihanaliză. Cert este că trăiesc în fotbal destui foşti demolatori care vor să construiască şi foşti marcatori care, deveniţi antrenori, trec de la dorinţa de-a înscrie la dorinţa de-a nu li se înscrie. Mulţi au observat, de pildă, că echipele antrenate de foştii fundaşi Rednic, Reghecampf sau Andone premiază atacul, pe cînd cele conduse de foştii oameni de atac Lăcătuş, Claudiu Niculescu sau Sorin Cârţu se ocupă în primul rînd de betonarea apărării.

Scenariul se respectă destul de des şi afară. Dincolo de consecvenţa de tip Johan Cruyff, un om mistuit de febra atacului şi pedepsit pentru abjurare în finala CM din 1974, antrenorul de astăzi e de multe ori un paradox biped în care prezentul contrazice trecutul. Paulo Sousa ilustrează bine acest tip de autotransfer la primul lui sezon în Italia. Cine l-a văzut jucînd în Portugalia, la Juventus sau la Borussia Dortmund păstrează imaginea unui băiat frumos şi rău, a unui mijlocaş cu hangerul fără teacă, a unui cocktail de playboy, muschetar şi prelucrător prin aşchiere. Paulo Sousa a avut mereu un joc fără concesii şi fără prizonieri. Cu pletele în vînt şi cu o figură de înger revoltat, a făcut meci de meci acelaşi lucru: a tăiat fazele şi răsuflarea adversarului, fără să se lase impresionat de murmurul, vuietul sau huiduielile asistenţei. Acest fotbal cu foarfeca la vedere anunţa multe, dar nu o carieră de antrenor estet.

Acum, cu Fiorentina pe locul 2, la un punct în spatele lui Inter, Paulo Sousa culege elogii cu aceeaşi intensitate cu care culegea altădată amenzi vocale din tribune şi cartonaşe de la arbitri. Fiorentina lui joacă dantelat, cursiv şi consistent. Sincopele din anii trecuţi par uitate (poate şi fiindcă Sousa a ştiut ce să preia din gestiunea Montella). În fond, pariul pe seducţie e singura variantă plauzibilă într-un oraş unde totul e artă: nu doar Michelangelo şi Botticelli, ci şi meandrele lui Arno sau chiparoşii din Fiesole.

Florenţa şi Fiorentina aşteptau de mult un paj al ofensivei şi al curajului. L-au găsit în persoana unui portughez care a sărit la timp din conturul lui de fotbalist şi s-a şcolit la academiile creativităţii. Cine se uită acum pe banca Fiorentinei descoperă un înger grizonant, cu gesturi de cavaler şi surîs de dansator de tango. Foarfeca a rămas într-un ungher unde nu răzbate lumina. În locul ei s-a ivit o baghetă.