Allons enfin

Episoadele de maximă existenţă, cum ar fi meciul de deschidere la Euro 2016, nu pot fi tratate în cheia minimei rezistenţe

În 1853, cînd a scris „Estetica urîtului”, Karl Rosenkranz nu bănuia că ideea lui de pornire – „Urîtul este frumosul negativ” – avea să servească drept alibi unei naţionale de fotbal. Cititor cum mulţi pe lume nu-s, Victor Piţurcă se numără printre pledanţii acestei categorii estetice cu semn schimbat. Fotbalul lui la ciupeală, care m-a făcut să-i spun cîndva „Ciupiţurcă”, provoacă şi astăzi tresăriri celor care au avut ghinionul de a-i fi martori. Un fotbal de neutralizare, a cărui carte de vizită e încruntătura – asta a lăsat moştenire Victor Piţurcă, el însuşi un om nu din cale-afară de afabil şi solar. Cu atît mai mult a mirat îndemnul la voie bună şi antren pe care l-a lansat fostul selecţioner pe la jumătatea săptămînii trecute: „Băieţii să se ducă în Franţa cu fruntea sus şi să joace cu plăcere, ca la ultimul turneu final”.

Citeşti declaraţia de trei ori şi tot nu ştii ce se întîmplă cu Piţurcă: are un simţ al umorului pervers sau e amnezic? Turneul la care se face trimitere e cel din 2008, unde a existat exact atîta plăcere în jocul României cît păr pe limba broaştei. Maria Andrieş a amintit deja de lingura de lemn decernată meciului Franţa-România din 2008, o rapsodie a soporificului care arată că Piţurcă n-a citit doar „Estetica” lui Rosenkranz, ci şi „Viaţa e vis” a lui Calderón de la Barca. Adaug şi fotbalul narcotic din meciul cu rezervele Olandei, care s-a chinuit fără succes să ne facă s-o batem. Cine a văzut România-Olanda de la 2008 ţine minte şi azi prudenţa bolnavă a lui Piţurcă şi fotbalul de cazemată al României, incapabilă să-şi dorească altceva decît să nu piardă (şi învinsă pînă la urmă cu un fel de silă tristă). După acest elogiu al neputinţei, „plăcerea de-a juca” s-a confirmat la Cluj, unde România lui Piţurcă a reuşit să ia 3-0 de la Lituania în preliminariile pentru CM din 2010.

S-au produs schimbări de filozofie a jocului în anii scurşi de atunci? Nu prea. Chiar şi plasată într-o grupă mediocră, România joacă tot de-a latul. Lipseşte curajul, materia primă din care se confecţionează respectul celorlalţi. Lipseşte fantezia, deşi ne alintăm ca urmaşi ai Romei. Lipseşte iniţiativa. Şi mai ales lipseşte acolo, pe teren, omul capabil să-i strîngă pe ceilalţi, să-i lipească unul de altul şi să dizolve apatia. Episoadele de maximă existenţă nu pot fi tratate în cheia minimei rezistenţe. Iar pe 10 iunie naţionala României va trăi un moment de maximă existenţă. Acelui „Allons, enfants” din imnul Franţei fotbaliştii, cineva, ar trebui să-i răspundă cu un „Allons enfin” la care să vibreze şi cei care nu ştiu franceză. Atîta doar că, dacă elevii sunt surzi, degeaba are profesorul o voce plăcută, după cum dacă profesorul e mut, degeaba aşteptăm insurgenţa elevilor cu auzul fin.