Să ne bucurăm. Oare?

Am căutat literatură carcerală adevărată la tîrgul de carte. Proastă idee

Ieri s-a încheiat Gaudeamus. Ducă-se! Cinci zile de ifose, veleitarism şi impostură. Unde te întorceai, dădeai peste cîte-o aiureală.

Te duceai la Polirom, hop! Salman Rushdie şi „Doi ani, opt luni şi douăzeci şi opt de nopţi”. O escrocherie de cea mai joasă speţă! Adică, înţelegeţi dumneavoastră, un fel de „1001 de nopţi”, dar cu titlul schimbat,  fiindcă aşa-zisul scriitor se crede un fel de Şeherezad, cînd de fapt e nici mai mult nici mai puţin decît Şmecherezad. Unde mai pui că născoceala pehlivanului ar fi apărut, vezi Doamne, după nu ştiu cîţi ani de dat textul la pilă.

Cîţiva paşi mai încolo, la Humanitas, altă izmeneală. Mircea Cărtărescu se făloşea impenitent că a gîdilat timpul sub burtă cinci ani ca să producă „Solenoid”, o broşură de 840 de pagini cu un titlu care trimite la bobine. Aşa e cînd ajungi pe lista Nobelului, îţi permiţi orice.

Sînt doar două exemple despre cît de strîmbă e lumea în general şi lumea de la Gaudeamus în special. Şi e greu să nu te înece revolta. Pe de o parte fiindcă, de exemplu, domnul acesta cu bobina lui a prostit vreo cinci-şase sute de oameni să-l asculte la lansare şi alţi nu ştiu cîţi să-i ceară autografe vreo două ore. Pe de alta, fiindcă pe scriitorii adevăraţi nu-i găseşti nici la Gaudeamus, nici la Bookfest, nici în librării. Nu sînt nicăieri.

Dacă nici asta nu e persecuţie, înseamnă că nu mai am proprietatea termenilor. Şi gîndiţi-vă că nu vorbim de trîndavi care clocesc un ou-bobină timp de cinci ani, ci de scriitori adevăraţi şi productivi. Oameni care scriu mult, bine şi repede despre orice. Sigur, luînd de oriunde şi de la oricine, dar astea sînt deja detalii. Plagiatul, am aflat, nu e infracţiune, ci activitate de interes comunitar. Plagiezi cum trebuie, ieşi mai repede.

Scîrbit de atîta Eco şi Barnes, de atîta Aldulescu şi Eliot, i-am vînat pe discreţii iluştri ai literaturii române. Am cerut la standuri un Copos, un Niculae, un Neţoiu, orice. Voiam să pipăi măcar una dintre cele cinci cărţi scrise în patru luni de puşcărie de unul dintre aceşti titani.

Aveam un chef năprasnic de nişte alianţe şi politici matrimoniale, mi-era poftă de niscai „Bioetanol, combustibilul viitorului”, îmi crăpa buza după nişte consideraţii despre valoarea energetică a biomasei. Şi mai ales voiam să demonstrez că fotbalul ăsta ponosit, pe care-l arătăm cu degetul şi-l sufocăm cu ironiile noastre, produce totuşi atîţia scriitori de sprint şi de calibru. Atîta literatură carcerală bună, nu Ion Ioanid şi alte vrăjeli. Păcat. Din atîtea zeci de titluri, să nu găseşti nici măcar unul. E nedrept, e scandalos, e absurd. Mi-e silă, Gaudeamus. Şi nu, nu pot să mă bucur. Bine c-aţi avut calendare cu Arsenie Boca.