Wembleyeza

Nu e doar un gest frumos, e un manifest

Stephen Clarke se numără printre scriitorii englezi care rîd, sarcastic sau duios, de Franţa, dar nu pot trăi fără ea. În paralel cu ciclul „Merde”, Clarke publică un bestseller de 600 de pagini cu titlul „1000 de ani de cînd îi călcăm pe nervi pe francezi”, din care nu lipsesc, desigur, Războiul de 100 de ani (cu dezastrul de la Azincourt şi cu arderea Ioanei d’Arc la Rouen) şi Bătălia de la Waterloo. Stephen Clarke scrie că adevărata lozincă a francezilor e „Liberté, égalité, salon de thé” şi în general nu ratează prilejurile de băşcălie antigalică. Lipseşte ceva? Da, un amănunt. Clarke trăieşte de multă vreme la Paris. De ce? O spune chiar el: „Iubesc Franţa fiindcă aici munceşti ca să trăieşti şi nu invers”.

Probabil că Stephen Clarke nu va fi marţi pe Wembley, la amicalul Anglia-Franţa. Vor fi însă zeci de mii de englezi care au complotat deja în aşteptarea duşmanului de-un mileniu şi mai bine. Îl vor primi pe acest duşman cum n-au mai făcut-o niciodată: îi vor cînta imnul. Cel puţin asta se aşteaptă şi asta se pune la cale pe toate canalele posibile, de la Canalul Mînecii pînă la Facebook şi Twitter. Melodia săltăreaţă pe versurile lui Rouget de l’Isle va ţîşni din toate piepturile şi se va ridica peste stadion, ca să se afle că pe pămînt sînt totuşi mai mulţi oameni decît bestii. Asta cu toate că „Marseilleza”, trebuie spus, nu are nimic idilic sau pacifist. Nici n-ar fi putut să aibă, cîtă vreme a fost compusă în 1792, în plină teroare, pentru Armata Rinului. Ajunge să te uiţi la prima strofă plus refrenul şi te lămureşti că ai de-a face cu o invitaţie la prăpăd: „l’étendard sanglant”, „mugir ces féroces soldats”, „égorger vos fils, vos compagnes”, „qu’un sang impur abreuve nos sillons”. Iar continuarea este, aşa-zicînd, „de la même façon”.

„Am fost, suntem şi (sperăm că) vom fi detestaţi mereu de francezi.” Istoria a consemnat această vorbă a ducelui de Wellington. Însă istoria din manuale, cu trecutul ei mitizat sau împîclit, e departe, pe cînd ororile de pe străzile Parisului se consumă acum. Iar ororile astea ard, uluiesc şi dor. Dor cumplit. „Marseilleza” va deveni mîine „Wembleyeza” şi va fi pansamentul de-o seară pe care medicii amatori din tribune îl vor aşeza pe rana deschisă a Franţei. Meciul va trece şi nu va interesa pe nimeni dacă a marcat Griezmann sau dacă a ratat Sterling. Meciul va trece şi lumea se va gîndi, poate, mai atent la barbarii de tirani şi la tiranii de barbari. Stephen Clarke va rîde din nou de francezi – nu chiar acum, poate peste patru luni – , iar după ce se va răsfăţa cu „une formule petit déj” dintr-un „salon de thé”, va începe să scrie o nouă carte despre zăpăciţii ăştia de francezi care suferă fiindcă nu-i lasă pe alţii să sufere.