Un pas înainte

Nu putem fi gazde bune. Putem fi cel mult musafiri nedăunători

Săptămîna trecută, Mircea Sandu a deplîns, într-o intervenţie telefonică, minciuna în care s-a înnămolit fotbalul românesc sub Răzvan Burleanu. Moderatorul a avut prezenţa de spirit să-l întrebe: „Pe vremea dumneavoastră s-a trăit în adevăr?”. În traducere, asta a însemnat: „Mai ţineţi minte blatul de la Ceahlăul-Dinamo? Dar parodia de la Vaslui-Steaua 0-4? Dar meciurile prieteneşti ale trioului Bistriţa-Piatra Neamţ-Braşov? Dar victoriile suspecte ale CFR-ului? Dar şampania din elicopter?  Dar omenia de la Steaua-Viitorul? Dar ostracizarea fotbalistului din liga secundă care a vorbit despre meciuri trîntite şi pariuri? Dar Cazul Valiza? Dar campioanele de tip Oţelul, decise cu participarea corpului de arbitri balerini?” Mircea Sandu a răspuns evazat şi evaziv, cu o deltă a frazelor care ar fi putut provoca invidie printre fachirii romanului sud-american.

Trăieşte fotbalul românesc în minciună şi acum? Se prea poate. Dacă s-a schimbat ceva la vîrf, acel ceva e lipsit de adîncime şi ţine mai degrabă de ornamentică. La FRF, glumiţele de la grătar au fost înlocuite cu verbiaj corporatist şi zîmbete prefăcute.  La LPF am avut un histrion guraliv, iar în locul lui a venit un taciturn impenetrabil. Se schimbă culoarea sprijinului politic, fără ca fotbalul ca atare să primească tuburi de oxigen şi mîini de ajutor. Răzvan Burleanu şi Gino Iorgulescu nu sînt oameni în care să-ţi pui nădejdile, asta e sigur. Totuşi, cînd Mircea Sandu a obţinut organizarea a patru meciuri la Euro 2020, cei doi încă nu erau la post. Arena Naţională a început să funcţioneze fără autorizaţie pe vremea lui, nu a lui Burleanu. La fel şi cea din Cluj. Autostrada Bucureşti-Nădlac nu cade în grija lui Iorgulescu. Linia de metrou pînă la Otopeni, nici atît.

Ce vreau să spun? Că nu putem culpabiliza pe oricine pentru orice. Personal, n-am umbră de simpatie pentru perechea Burleanu-Iorgulescu. Ambii ei componenţi mi se par victime ale unei inadecvări flagrante. Asta nu înseamnă însă că le putem imputa handicapuri de infrastructură rutieră, feroviară sau hotelieră. Cei doi răspund doar de jalea competiţiei interne, de nivelul ei preorăşenesc. În rest, avem pe cine arăta cu degetul. Iar în tot acest dans interminabil, în care nimeni (de la bolşevicii „die-hard” la poeţii lui Ceauşescu, plus actorii care le recitau orgasmic tămîierile) n-a avut vreodată demnitatea sanitară a pasului înapoi, poate c-ar fi momentul să facem, în fine, un pas înainte. Să ne înfăţişăm la UEFA şi să cerem singuri să ni se retragă dreptul de organizare a celor patru meciuri. Poftim? Ne punem cenuşă în cap? Păi, la cîtă apă de ploaie şi zăpadă ne-au căzut pe creştete, prin sau pe sub acoperişul Arenei Naţionale, ce mai contează un strop de cenuşă?