O Cupă simpatică

O observaţie după o lună şi jumătate de încleştare: a fost simpatic

Rugbyul e un sport al onoarei, iar pe soţia lui Dan Carter o cheamă Honor. Simpatic. Noua Zeelandă bate Georgia cu 43-10 şi-i trînteşte şapte eseuri, după care omul meciului e declarat gruzinul Mamuka Gorgodze, dezmierdat „Gorgodzilla” de foştii colegi de la Montpellier. Iarăşi simpatic. Cronicarii de rugby englezi decretează că Noua Zeelandă este „eminently beatable” şi scriu că nu l-au văzut în viaţa lor pe Dan Carter jucînd atît de prost. Ba mai mult, într-o înfruntare cu Africa de Sud sau cu Australia, Noua Zeelandă are, conform aceloraşi experţi, şansa mielului de Paşte. Şi verdictul acesta trebuie încadrat tot în categoria lucrurilor simpatice.

Nu de alta, dar, viaţa fiind ironică şi sportul fiind viaţă, aşa-numiţii „pundits” care spun că Richie McCaw joacă „thugby”, adică un rugby la limita regulamentului, îşi înghit limba şi pixul la fiecare meci al Noii Zeelande. Bilanţul echipei „eminently beatable” e elocvent: locul 1, a treia Cupă Mondială cîştigată, prima echipă care îşi apără titlul, cel mai mare scor al unei finale, cel mai bun jucător al finalei (Dan Carter, 19 puncte), 7 victorii din 7 meciuri, 290 de puncte şi 39 de eseuri. Oare cum o arăta o echipă invulnerabilă după cronicarii englezi dacă Noua Zeelandă e de bătut, şi încă uşor? Pînă şi această întrebare poate fi, la un moment dat, simpatică.

După cum simpatic e şi arbitrul Nigel Owens, cu amestecul lui de fermitate, ironie şi falsă preocupare pentru sensibilitatea telespectatorilor. „Nu înjura, eşti la TV”, îi spune el lui Dan Carter, căruia tocmai îi scăpase un „I’m fucking tired”. Acelaşi domn Owens nu vede o pasă înainte a lui Nehe Milner-Skudder către Kaino şi se consultă cu arbitrul de tuşă. Care îl asigură că nu e nimic în neregulă. Şi care e unul şi acelaşi Wayne Barnes care, în 2011, nu observase pasa înainte a lui Traille către Michalak, în urma căreia Noua Zeelandă ieşise din competiţie. Pentru a nu ştiu cîta oară, nu e simpatic?

Chiar şi naţionala României merită adierea acestui cuvînt uşor şi nevinovat.  Acasă, rugbyul românesc se joacă într-o discreţie care frizează confidenţialul, dar la Cupa Mondială România beneficiază de cea mai numeroasă asistenţă: 89.267 de spectatori la meciul cu Irlanda (majoritatea irlandezi sau susţinători ai Irlandei, trebuie spus). Totodată, statisticile consemnează că jucătorul care a jucat cele mai multe meciuri pierdute la Cupa Mondială este Ovidiu Toniţa, cu 12 bucăţi, urmat de Romeo Gontineac, cu 11. Asta în condiţiile în care România livrează totuşi cea mai spectaculoasă remontare a competiţiei (17-15 de la 0-15 în meciul cu Canada). Ce dovezi ar mai trebui ca să ne convingem că, în toată îndîrjirea acestui sport, zeul lui tutelar se ţine de şotii şi de paradoxuri? Pînă şi ăsta e un lucru simpatic.