Un ochi în urmă
Dacă a existat un geniu în handbal, numele lui a fost Gaţu
Unele privilegii au nevoie de decantare. Asta înseamnă scurgerea timpului, asfinţirea culorilor într-un ton de sepia bun să măsoare luni, ani sau decenii. Ceea ce ţi se părea atunci ceva firesc, din care aveai tot dreptul să te înfrupţi, devine, pe măsură ce pierzi dinţi şi cîştigi dioptrii, un prilej rar. Un fapt pus la păstrare în tainiţele memoriei, ceva care adună praf şi peste care se aşază alte şi alte întîmplări, fiecare cu miezul, poanta şi morala ei. Sau fără nici un fel de morală, fără nimic altceva decît rîsul în faţa unui giumbuşluc, a unei sfidări greu de acceptat, a unui pui de ispravă. Există oameni care i-au văzut pe Joe Louis, pe Ademir, pe Joe DiMaggio sau pe Babe Didrikson. Oameni care au vibrat la driblingul lui Garrincha, la şmecheriile lui Wilt Chamberlain, la finişul lui Zatopek. Nu mă compar cu ei (şi uite că, fără să vreau, o fac), dar simt nevoia să mă laud: l-am văzut jucînd pe Cristian Gaţu.
De ce-o scriu abia acum? Probabil din raţiuni aniversare. Gaţu a împlinit şaptezeci de ani cu puţine zile în urmă. E inutil să socoteşti cîţi dintre ei au fost ai handbalului şi cîţi ai spaimei de avioane. E la fel de inutil să-i evaluezi plusurile şi minusurile manageriale, cedările şi învîrtoşările. Ceea ce se poate spune, în schimb, este că handbalul n-a mai avut un eretic de calibrul lui Gaţu. Şi că, la cum se joacă azi, e puţin probabil să mai aibă vreodată. Conştient ca puţini alţii de glazura ludică a vieţii, Gaţu a adus în handbal ceea ce mulţi au respins de plano: pişicherlîcul inventiv, fenta de lumbago, verva, gestul iute, de prestidigitator gata în orice moment să frîngă previzibilul unei faze, să-i rupă logica, să rescrie în cheie burlescă secvenţe pe care alţii le cotropeau cu banalitatea forţei. Lumea s-a extaziat la no look pass-urile lui Ronaldinho. Scormoniţi în arhive şi daţi fuga pe Youtube, oameni buni. Gaţu făcea aşa ceva de două ori pe meci cu patru decenii şi jumătate în urmă. Şi era bine. Şi ne umflam de rîs. Şi ne cam ştiau toţi de jupîni.
Au rămas cîteva ştampile de pe vremea cînd handbalul nostru masculin avea puls şi cutezanţă: zîmbetul de sadic al lui Penu în faţa unui est-german, braţul armat al lui Gruia, mustaţa cuib de vrabie a lui Licu, împletirea de picior a lui Birtalan la 7 metri, detenta lui Stîngă. De la Gaţu n-a rămas un element anume. Pe Gaţu trebuie să-l iei şi să-l aşezi cu totul în vitrină. Cu dansuri greu de citit, cu înşurubări perfide, cu artificii nevăzute pînă atunci. Cu „g” de la „geniu”, un cuvînt de care azi se face fie uz, fie abuz, dar pe care Gaţu îl merită la fel cum l-au meritat, la vremea lor, Bobby Fischer sau Maradona.