Radu Paraschivescu

Drumul din lumea sportului către lumea cărților este mai scurt decât pare. În fond, totul este o problemă de sintaxă

Biografie completă Toate articolele
Cele mai noi articole de Radu Paraschivescu
Ţara „nu cumva”-urilor

Campionatul înaintează spre ultimul minut al ultimei etape ca sergentul din poezia lui Alecsandri: „târând al lui picior”. E o ediţie de risc şi de asterisc, căreia i se va cuveni o notă de subsol în statistici: „Campionat început în […]

...

No panic, Man, sau „Primiţi cu fotbalistul?”

Ce rost are să vorbeşti despre un transfer după realizarea lui? E mult mai bine să baţi toba sau câmpii înainte ca el să eşueze. Asta dacă s-a pus cu adevărat problema ca un fotbalist să plece de la clubul […]

...

Vulturul a aterizat. În cap

Jucând aşa cum o face în ultimele meciuri, Lazio are şanse ceva mai mici să devină campioana Italiei decât are proaspătul candidat Kanye West să câştige alegerile prezidenţiale din America, eventual cu sloganul „Yes, we Kanye”. Elon Musk şi-a anunţat […]

...

Gripa vrajbei noastre

Sinteza cursului scurt de epidemiologie a fost rostită sâmbătă de specialistul Bogdan Vintilă: „Coronavirusul este o gripă cu un marketing foarte bun”. Pe aceeaşi logică, tigrul este o mâţă cu un marketing de poveste. Nu ucide doar şoareci, ci şi […]

...

Lecţia de sănătate

De-a nibelungul şi de-a nivelatul Germaniei, Bayern München îşi continuă defilarea. Mai sunt patru etape şi va fi din nou campioană. Clar, curat, fără scenarii de tipul „Ce-ar fi fost dacă?”. Şansele celorlalte echipe la titlu sunt astăzi fantezii aritmetice.

[…]

...

Ultimul

A murit ultimul fotbalist uruguayan al finalei din 1950

Permalink to Ultimul
luni, 20 iulie 2015, 9:35

Neavînd calendar, moartea seamănă pe drum şotii, coincidenţe şi stupori. Shakespeare, de pildă, a murit de ziua de naştere. La fel, Ingrid Bergman. La fel, alţi şi alţi oameni, vestiţi sau cunoscuţi doar familiilor, care n-au mai apucat să chefuiască, să primească daruri sau să taie tortul. În locul beţigaşelor de ceară colorată în care sufli sub aplauze, lumînări de îngropăciune ţinute în mîini pe marginea gropii. În loc de rîs, lacrimi. În loc de bucurie, regret.

Alcides Edgardo Ghiggia n-a murit de ziua lui, dar soarta şi-a făcut de cap şi aici. Pe 16 iulie, în ziua cînd uruguayanul Ghiggia s-a dus de pe lumea asta, Brazilia comemorează ceea ce, de 65 de ani încoace, se numeşte „Maracanazo”. Cuvîntul, mîndru ca un fluviu şi purtînd în silabe duritatea melodioasă a vieţii duse în bătaia riscului, defineşte seismul din 1950, cînd Uruguayul a bătut Brazilia la ea acasă, sub ochii a 200.000 de spectatori (da, atîţia), în finala Cupei Mondiale. „Maracanazo” a fost certificat de deces pentru mulţi brazilieni (cîţiva s-au aruncat din înaltul tribunelor imediat după meci), iar faptul că Alcides Ghiggia s-a stins exact la 65 de ani după ce-a stins lumina, bucuria şi viaţa unor oameni pe care nu i-a cunoscut iese din sfera coincidenţei şi bate spre literatură.

În America de Sud mai mult ca oriunde, un meci de fotbal nu e doar un meci de fotbal. Au dovedit-o Honduras şi Salvador în 1969 prin Războiul Fotbalului sau Argentina şi Peru în 1978, prin acel 6-0 negociat sub formula „goluri contra grîne”. Alcides Ghiggia şi golul lui din minutul 79 au ajuns subiect de discuţie la „Fútbol Pasión”, emisiunea de pe postul Depor TV unde Eduardo Galeano, rapsodul fotbalului uruguayan, şi-a lăsat invitatul să spună: „Trei oameni au făcut linişte pe Maracana: Frank Sinatra, Papa şi cu mine.” Sinatra fiindcă avea un modus operandi reductibil la două cuvinte, My Way, Papa fiindcă nu te poţi manifesta altfel decît prin tăcere în faţa măreţiei simple şi Alcides Ghiggia fiindcă mingea lui care a muşcat din varul liniei de 6 metri a semnat sentinţa pe care Brazilia a trăit-o în doliu.

Cu mai bine de cinci în urmă, Ghiggia a fost invitat de Federaţia Braziliană pe aleea celebrităţilor de lîngă stadionul Maracaná. El a aflat atunci că urmează să dea un autograf cu talpa. Şi că urma piciorului său va rămîne acolo, alături de alte urme celebre: Eusebio, Pelé, Beckenbauer. Învinsul şi-a onorat învingătorul, aşa cum se face uneori în poveştile vechi. Ghiggia a acceptat cu emoţie. Şi există voci care susţin că însuşi Eduardo Galeano, care între timp a plecat şi el după Juan Alberto Schiaffino sau Obdulio Varela, a fost impresionat de idee.

Comentarii (13)Adaugă comentariu

Banks (18 comentarii)  •  20 iulie 2015, 12:08

„In America de Sud mai mult ca oriunde, un meci de fotbal nu e doar un meci de fotbal”. Foarte, foarte adevarat.
As extinde un pic si as zice ca in America de Sud, acest Macondo extins, nimic nu este doar ceea ce apare la prima vedere. Totul are in spate si in viitor un snop de povesti de nedezlipit.

Obiectiv (461 comentarii)  •  20 iulie 2015, 14:44

Un subiect inspirat, dupa trecerea in nefiinta a celui care a indoliat o tara intreaga! Iar daca numele lui Galeano (mai important ca romancier decat in postura de ziarist) a fost si el evocat, evenimentul capata si semnificatie … literara! O.

victor L (69 comentarii)  •  20 iulie 2015, 16:00

Frumos scris.

mihai (4 comentarii)  •  20 iulie 2015, 16:11

Multumesc mult! Frumoasa intercalarea in atac a lui … Eduardo Galeano!
Poate il cauta cineva pe Wikipedia si o sa citeasca si Memoria focului.

marian (1 comentarii)  •  20 iulie 2015, 19:14

jos palaria maestre!

Ilie (86 comentarii)  •  20 iulie 2015, 19:28

Da, inspirat (ca sa-i spus asa) si foarte bun articol, ca de obicei, Dl Paraschivescu. Ca orice fenomen social, sau arta, fotbalul nu poate exista fara ‘legende’. Si cum Ghiggia nu poate fi una, prin prisma faptului ca golul sau va fi evocat cite zile fotbalul va mai exista ? Ca idee, in Brazilia, in ciuda seismului din semi-finala cu Germania de anul trecut, tot finala din 50 reprezinta Berezina locala. Pentru cine nu a prins cit de cit vremurile (macar povestite de catre martori vii), daca anul trecut pustii si-au vazut tatii la televizor aruncindusi sapca si telecomanda de podea, ba si cu o injuratura-doua scoase printre dinti, in 1950 ei si-au vazut tatii plingind. Adica total altceva in America de Sud. Noroc cu altfel de jucatori, care mai dau cu bita in balta pronosticurilor sau a meciurilor deja jucate. Intr-adevar, mari segnori Brazilienii prin inscrierea sa in aleea celebritatilor

Iulian (1 comentarii)  •  21 iulie 2015, 9:06

Frumos articol, felicitari, asta e istorie in toata puterea cuvantului. Ar mai fi de mentionat ca respectivul nu a fost finala in adevaratul sens al cuvantului, formatul competitiei fiind diferit fata de ce avem actualmente. Au fost 4 grupe si castigatoarele acestor grupe au fost cuprinse intr-o grupa finala in care toate echipele au jucat intre ele pentru a se intocmi un clasament final. Castigatoarea acestei grupe devenea campioana mondiala. Intamplator, meciul decisiv a fost ultimul Brazilia – Uruguay, de aici ideea eronata ca ar fi fost finala. Oricum meciul in sine a fost epic, socul infrangerii fiind absolut incredibil in Brazilia, nimeni nu concepea sa piarda. Ganditi-va ca inaintea meciului cu Uruguay, Brazilia a invins Suedia, viitoarea vicecampioana mondiala cu 7-1 !

the_gunner (172 comentarii)  •  22 iulie 2015, 4:32

Dureroasa pierdere pt suflarea fotbalistica a Uruguayului . D-zeu sa-L odihneasca in pace ! Avind descendenta italiana visul sau a fost sa joace pt Lanerossi Vicenza ,orasul de obirsie al bunicilor sai .N-a fost sa fie ! Este cetatean de onoare al orasului,iar o strada poarta numele sau ,Alcide Gigghia ,ortografie italiana . As indrazni sa afirm ca italienii din America de Sud ar constitui o echipa mai buna decit oricare echipa nationala a Italiei de-a lungul timpului ,de cind se joaca fotbal.De la Passarella la Batistuta, de la Maradona la Messi ,de la Mascherano la Ghiggia .Ne parasesc Corifeii !

TUDORICA (44 comentarii)  •  22 iulie 2015, 10:25

Oare de ce drama Ungariei din ’54 n-a fost retinuta de istorie?Poate pentru ca a existat si o tragedie numita Ungaria ’56.Oricum echipa lui Puskas nu a fost atat de trufase precum cea a Braziliei la ora meciului si simpatia fata de echipa Ungariei era imensa,mai ales dupa acel incredibil 6-3 administrat Angliei pe Wimbledon.Merita retinuta si aceasta nesansa a unei echipe de vis.

brazvan (30 comentarii)  •  22 iulie 2015, 13:49

@:obiectiv, off-topic
comșa este chiar obraznic iar aportul lui este minimal (glumițe, traduceri, întrebări fals retorice, discuții în contradictoriu), dar în cele trei cazuri în care manolo s-a certat și cu hovco, n-avea dreptate deloc. știu că terzian face aproape toată treaba, dar are și el păcatele lui.

Obiectiv (461 comentarii)  •  22 iulie 2015, 19:11

@ brazvan
De acord. O.

Marcovici (180 comentarii)  •  23 iulie 2015, 13:18

Istorie, cultura, sport. Totul la superlativ.

gery76 (25 comentarii)  •  26 iulie 2015, 3:06

-Desi in 1950 a devenit campioana mondiala,cred ca cel mai frumos fotbal desfasurat de acea minunata echipa a nationalei din Uruguay,a fost in 1954,cand fara Alcides Ghiggia daca bine retin, a invins Anglia cu 4-2 si a pierdut cu acelasi scor impotriva senzationalei nationale maghiare in prelungiri ,dar Maspoli,Andrade,Santamaria,Varela si in primul rand Schiaffino si Hohjberg au jucat unul din cele mai fruimoase meciuri din istoria mondialelor[acest lucru mi-a ramas in memorie din cartea lui Ioan Chirila,”Si noi am fost pe Conte Verde”si dintr-o carte a lui Virgil Economu sau George Mihalache,daca ma uit in biblioteca o gasesc cu siguranta.Ioan Chirila chiar a spus ca acel meci a fost adevarata finala a mondialului,asta probabil si pentru ca avea o antipatie declarata in ceea ce priveste fotbalul german,iar eu sunt un mare fan al nemtilor,insa cu toate acestea l-am citit cu o placere fantastica,la fel si cartea Espana’82 cand efectiv era suparat de infrangerea francezilor in semifinale contra Germaniei la penaltyuri,dar acea carte chiar prezenta o imagine splendida a frumusetilor peisagistice ale Spaniei,cum putini scriitori au reusit.Chiar daca nu-i suporta pe germani,”nea”Vanea prin felul in care povestea captiva pur si simplu cititorul[mereu recunostea ca-i placeau jucatorii cu glezna fina, caliti pe nisipul fierbinte al Copacabanei,desi paradoxal sustinea ca din punct de vedere pur tehnic ,argentinienii sunt superiori brazilienilor,Maradiona fiind febletea sa numarul 1].Am in colectie cred ca toate cartile sale,cu exceptia”Glasul rotilor de tren”,pe care o gasisem in format electronic,dar ce nu e scris pe hartie parca n-are nici un farmec si am renuntat s-o citesc.

Comentează