Turul. Nu al campionatului

Am debarcat recent în Normandia. Şi am avut aliaţi

Plăcerile care nu bat la uşă sînt cele mai frumoase. Pe 9 iulie, Turul Franţei mi-a năvălit în sufragerie fără să ceară voie, dintr-o apăsare greşită pe buton. Am dat să remediez, dar ceva m-a oprit. Am rămas cu ochii pe ecran, unde începuseră să curgă falezele de la Étretat.

Le găsiţi, desigur, şi la Musée d’Orsay, înceţoşate de pensula lui Monet şi învelite în faldurile unor lumini pentru care aproape că nu există explicaţii. Pe Eurosport le-aţi văzut ca decor temporar (etapa a şasea a Turului, Abbeville-Le Havre, 191,5 km) şi ca pretext pentru poveşti despre ciclism şi nu numai.

Îţi trebuie stofă de şuetist ca să comentezi Turul? Mai mult ca sigur. În 2009, cînd Naum şi Banciu, Razii siamezi ai ciclismului, au ieşit de pe post, s-au urlat proteste şi s-au iniţiat petiţii. Înlocuitorii lor au fost împuşcaţi înainte de-a fi tîrîţi la zid (de proces şi judecată nu i-a mai ars, fireşte, nimănui). Nu se ştia cine sînt, însă lumea noastră betonată în certitudini decisese deja că nu pot fi decît slabi. Sau, oricum, mai slab decît predecesorii, căci, nu-i aşa, deşi ţara e eternă, nimic bun nu rezistă înăuntrul ei.

Manolo Terzian, Andrei Comşa şi Alexandru Hovco au supravieţuit prezumţiei noastre de diletantism şi au început marea căţărare – etapă de etapă, tur de tur, an de an. La prima evoluţie au primit cam cinci sute de mesaje care-i invitau să elibereze locul – cu sau fără scuze. N-au plecat. Au scrîşnit din măsele pînă le-a sărit smalţul, au tras rafale de înjurături şi au mers mai departe.

Joia trecută i-am prins, cum spuneam, întîmplător. Şi chiar dacă mă lipisem cu urechea şi cu prietenia de dubletul/cupletul Razilor, am stat pînă la finiş, mai cuminte decît la orice meci de fotbal însoţit de oftaturi, onomatopee şi smulgeri de păr din cap. Am stat şi am ascultat, pe cînd cicliştii treceau de Étretat, gîndindu-se la orice, numai la falezele lui Monet nu. I-am auzit pe comentatori vorbind mai puţin despre evadări din pluton şi strategii de etapă, şi mai mult despre Maupassant şi Maurice Leblanc.

Dar nu numai. S-a auzit apoi şi numele lui Eco (mă rog, ca să spun tot adevărul, şi al lui Dan Brown), ba chiar s-au făcut trimiteri la cheia de lectură a „Pendulului lui Foucault”. Faptul că, la puţin timp după aceea, speculînd prezenţa pe ecran a lui Eduardo Sepulveda, Manolo a plasat o reţetă de „dulce de leche” nu m-a mai mirat. Ştiam deja că a doua zi aveam să-i caut eu cu telecomanda pe ghizii Turului.

Ca să văd dacă sunt la curent cu capacitatea brînzei din Livarot de-a provoca deviaţie de sept celor neobişnuiţi cu mirosurile dure. Şi ca să le pasez un gînd al lui Cioran: „Ce a iubit Franţa? Stilurile, plăcerile inteligenţei, salonul, raţiunea, micile perfecţiuni.”

Manolo, Andrei, Alexandru, vă mulţumesc.