La Vita è Belea

Un antrenor, adică un pedagog: Laurenţiu Belea

Meciul de Cupă dintre Arsenal Malu şi Unirea Izvoarele s-a jucat pe terenul din Roata de Jos, parcă pentru a-i implora pe scriitori să convertească felia de viaţă în literatură. Iar dacă mai era nevoie de un brînci, el a luat forma unei coincidenţe poznaşe: fiind vorba de Arsenal, pe arbitru l-a chemat Tunaru. Aici se opreşte ghiduşia şi tot aici începe goana înapoi în peşteră. După un penalty dat de arbitru, cetăţeanul Laurenţiu Belea (accentuare la discreţia cititorului) a recuperat poziţia bipedă, a dat năvală pe imaş şi i-a ars un pumn în gură arbitrului. Nu contează minutul, nu contează scorul. Nu contează nici măcar că burţile poliţiştilor i-au împiedicat pe posesori să intervină la timp. Altceva e important aici. Iureşul punitiv al cetăţeanului Belea are, în felul lui, legătură cu justiţia. Atîta doar că asta nu ţine de felul în care un om îşi face dreptate singur, ci de alibiul pe care-l asigură acelui om peticul de iarbă verde. Din Roata de Jos, din Osaka, Perugia sau Trondheim. De oriunde.

Dacă Laurenţiu Belea ar fi dat cu pumnul pe stradă sau într-un magazin, fapta lui ar fi fost tratată conform Codului Penal. Iar încadrarea ar fi fost, probabil, de „vătămare corporală”. Aşa însă, pentru că sălbăticia se petrece într-un spaţiu destinat sportului, vinovatul scapă ieftin. Nu doar că nu e corect, e revoltător. Nu de alta, dar rămînem de aici cu impresia că sportul încurajează violenţa, arbitrarul şi bunul-plac. Laurenţiu Belea nu e primul care livrează această cheie de citire a faptului sportiv. Au existat oameni mai cunoscuţi ca el care au altoit spectatori şi n-au păţit nimic. A existat un portar german care a fost la un pas să-şi lichideze adversarul, iar singura decizie a fost un aut de poartă.

Sportul trebuie împiedicat să devină instrument de sistematizare a violenţei şi paşaport spre libertate pentru brutele care gîndesc cu bicepşii. O faptă ca a lui Laurenţiu Belea trebuie extrasă din contextul competiţiei sportive şi judecată ca şi cum agresorul s-ar fi aflat în piaţă. Cu atît mai mult cu cît bătăuşul n-a făcut cunoştinţă cu remuşcarea. Descusut după meci la postul Valahia TV, Laurenţiu Belea a izbit şi cu vorba: „Am vrut să potolesc spiritele. Nu l-am lovit pe arbitru, dar el a ripostat”. Dincolo de fisurile logice ale lui Laurenţiu Belea (cum poţi riposta la ceva ce nu s-a întîmplat?), fuga aceasta din mileniul trei în comuna primitivă se cuvine pedepsită. Nu de tatăl lui Alexandru Tunaru, ci de justiţie. Dacă Laurenţiu Belea nu va fi făcut să plătească la nivelul pagubei, vom merge, nu peste multă vreme, la alt film. Nu vom mai vedea „La Vita è Bella” şi nici măcar „La Vita è Belea”, ci „La Vita è Bruta”.