Cîteva explicaţii

De ce la ei se poate și la noi nu

Asta scriam spre finalul articolului apărut după ce fotbaliştii Serbiei au cîştigat Cupa Mondială la echipele sub 20 de ani. Şi promiteam cîteva explicaţii ale succesului. Iată-le.

Prima vizează sportul în şcoală. Există, în Serbia, Croaţia, Bosnia, Slovenia şi celelalte foste componente ale Iugoslaviei, o triplă percepţie fericită: a autorităţilor din educaţie, a părinţilor şi a copiilor. Sportul nu e privit ca dexteritate, corvoadă sau Cenuşăreasă a catalogului.

Orele de sport sînt tratate serios, fără eschive prudente şi protejări păguboase. Scutirea de sport nu e alibi, ci un document care se prezintă doar dacă organismul e avariat de boală sau de o incapacitate temporară.

Taţii nu-şi opresc băieţii să alerge şi să transpire. Mamele nu le spun fetelor „Dă-l încolo de baschet, tu să fii sănătoasă şi să nu te loveşti”. Părinţii, profesorii şi copiii înţeleg împreună că doar zdrelindu-te şi asudînd ajungi la o sănătate cu cît mai puţine fisuri. Şi rămîi în posesia unui sentiment al demnităţii folositor toată viaţa.

De aici pleacă o a doua trăsătură pe care o au sîrbii, croaţii şi ceilalţi urmaşi ai Iugoslaviei: coeziunea. Excelenţa în sporturile de echipă vine din putinţa mai multor oameni talentaţi de-a se aduna în jurul unui gînd sau al unui om. Cu puţine excepţii, echipele de club şi naţionalele fostului spaţiu iugoslav au fost inconstante şi capricioase.

Însă nimeni nu le-a imputat lipsa de aplomb, nimeni nu le-a găsit carenţe la energie, forţă sau îndîrjire. Marile echipe ale deceniilor trecute – Cibona la baschet, Metaloplastika la handbal sau Steaua Roşie la fotbal – au fost produse ale unui tip de solidaritate care se deprinde în gimnaziu şi-şi arată roadele la momentul potrivit.

O altă cauză a succesului ţine de felul cum îşi negociază aceşti oameni transplantul în Occident şi apoi de uşurinţa cu care se adaptează. Există aici o conştiinţă a propriei valori care nu acceptă coborîrea sub un anume prag al tranzacţiilor. Urmarea?

Exportul de sportivi din fosta Iugoslavie s-a făcut mereu la cote ridicate. Ieri şi azi, din vitrina de lux a sportului au fost achiziţionaţi, la preţuri pe care noi abia le putem îngăima, oameni ca Dražen Petrović şi Toni Kukoć, Dejan Savicević şi Vlade Divac, Dino Radja şi Katarina Bulatović, Mile Isaković şi Davor Šuker, Dejan Stanković şi Veselin Vujović.

În plus, într-o perioadă cînd în România transferul afară era o simplă utopie, Ivica Šurjak era coleg de echipă cu Zico la Udinese, fraţii Vujović jucau bine mersi în Franţa, iar Slaviša Žungul plecase de la Hajduk în America.

Sînt doar cîteva explicaţii ale succesului sportiv dintr-un spaţiu trecut prin bombardamente, embargouri şi blocade. La noi, ce-i drept, a fost (şi este) pace. Poate chiar prea multă.