Cu mîna pe clanţă

Faceţi cunoştinţă cu antrenorul din Liga 1: omul cu mîna pe clanţă

Cunoaşteţi clişeul: „Antrenorul e mereu cu bagajele la uşă”. Să completăm: „Şi nu prea apucă să şi le desfacă”. Într-o ţară care şi-a croit slogan din eternitate şi fascinaţie, cine prinde un an pe bancă e longeviv. De la un an şi jumătate încolo se poate vorbi de recorduri, iar dincolo de doi ani cochetăm cu matusalemicul. În 20 de etape din Liga 1 au fost schimbaţi 29 de antrenori (mai ţine cineva minte cine a fost Michael Weiss?). Doar cinci etape – 1, 11, 12, 13 şi 18 – au trecut fără rezilieri. În aceste condiţii, simpla rostire a cuvîntului „performanţă” e o jignire adusă logicii. A da afară un antrenor în etapa a doua sau a treia e ca şi cum ai concedia un învăţător din cauză că, după două săptămîni de şcoală, copiii nu ştiu ca pe apă operaţiunile aritmetice şi nu citesc cu intonaţie din Neculce.

Grosolan spus, contactul şi contractul dintre patron şi antrenor stau de multe ori sub imperiul vorbei din popor „S-a întîlnit hoţul cu prostul”. Însă nu toţi patronii sînt hoţi şi nu toţi antrenorii sînt proşti. Ce fac patronii români nu e un simplu caraghioslîc. Puţin le pasă acestor oameni că bunul lor plac e unul dintre lucrurile care trag în jos o competiţie oricum avariată. Ei mimează exigenţa din loje ştiind foarte bine că nu au ce şi cui să ceară. Spiritul lor discreţionar e înlesnit de o legislaţie şubredă, care face din antrenori obiecte ale unui capriciu. Neavînd legi care să-i apere, antrenorii învaţă (dacă nu ştiau deja) să fie umili. Fără pricepere, fără jucători de soi sau fără ambele, ei devin ţuţări patronali. De multe ori, ecouri ale unui vid.

Şi mai e ceva. Foamea şi criza nu bîntuie numai prin România. Atitudinea de tip „am zece ca tine la uşă” face astfel posibilă intrarea în caruselul nostru a unor nume mici din ţări cu fotbal mare. Ştiindu-se incapabili de performanţă în campionate puternice, oamenii ăştia vin aici pentru o pîine şi-o scrisoare de recomandare. Numai că socoteala de acasă nu se potriveşte întotdeauna cu cea de la Braşov, Piatra-Neamţ sau Galaţi. E greu de văzut cum poate să te facă bun pentru Serie A sau de Bundesliga un stagiu într-un campionat unde echipele cu pretenţii europene sînt în insolvenţă, iar numărul antrenorilor demişi îl depăşeşte binişor pe cel al etapelor jucate.

Liga 1 îşi torpilează credibilitatea cu fiecare destituire (dar şi cu fiecare numire) pripită. Fotbalul nostru merge mai departe în logica sălilor de karaoke. Acompaniamentul din boxe e decent. Însă cînd deschidem gura, se vede că ne lipseşte urechea muzicală şi că nu ştim cuvintele. Iar dacă textul apare pe ecran, arătăm că avem probleme cu cititul.