Nu-l merităm, nu sîntem demni de el

A fost cîndva fotbalist. Ar fi putut fi şi astăzi.

Cu vreo treizeci de ani în urmă, un copil se prindea în jocul celor mari, iar cei mari îi întorceau favorul. Se întîmpla în Ghencea, în pauza meciurilor, iar copilului […]

A fost cîndva fotbalist. Ar fi putut fi şi astăzi.

Cu vreo treizeci de ani în urmă, un copil se prindea în jocul celor mari, iar cei mari îi întorceau favorul. Se întîmpla în Ghencea, în pauza meciurilor, iar copilului abia dacă i se zărea bretonul în spatele mingii. Era înfipt, se vedea din mişcări. „Ca taică-său”, murmurau comparativ microbiştii cu ţigara arzîndu-le buza. Îi tîrcolea pe toţi cei ieşiţi la încălzire, dar cel mai mult îi plăcea să se apropie de-o dihanie fioroasă,cu mustaţă şi mănuşi, care se lăsa culcată de împleticeala unui dribling. Pe urmă mingea trimisă cu forţa ambiţiei trecea, nu se ştie cum, de stăvilarul uriaşului şi se oprea în plasă. Balaurul Stîngaciu rîdea la pămînt, pe cînd puştiul culegea mingea de poartă şi mai arunca o provocare. Cînd se întorceau echipele pe teren, în pieptul unor spectatori se zbătea începutul unui suspin. Parcă-parcă ar mai fi vrut să-l vadă jucîndu-se pe „ăl mic”.

Astăzi, „ăl mic”, îmbrăcat în armura ranchiunei, a plecat într-o cruciadă împotriva tuturor. La 35 de ani, Alin Stoica dă de înţeles că nimeni nu pare vrednic să respire acelaşi aer cu el. El, performerul crescut în spiritul învingătorului şi acasă, şi la Anderlecht, dar incapabil să-şi fructifice acest spirit la majoritatea echipelor pe unde a trecut. El, fantezistul nedreptăţit de preferinţa selecţionerului pentru Ilie Dumitrescu. El, scepticul convins că a te naşte în România e un blestem şi în orice caz o frînă pentru oricine năzuieşte spre culmi. El, consumatorul de apă plată în care diverşi paparazzi vedeau altceva. El, conştiinciosul ducînd în spate tabla de valori a Occidentului. El, harnicul, parolistul, modestul, profesionistul prins în ambuscada intereselor impure.

E limpede, nu-l merităm pe Alin Stoica şi ratăm, clipă de clipă, prilejul unei contemporaneităţi decente cu el. Nu ne dăm seama ce privilegiu am tras din basca sorţii, nu ne pricepem să apreciem cît de mare e injecţia de prestigiu pe care simpla lui ivire pe lume o oferă României. De altfel, nu e prima dată cînd persiflăm ce-ar trebui să iubim şi confundăm geniul cu diletantismul. Am condus spre tuşa fotbalului şi alte capricii bipede: Dennis Şerban, Ionuţ Luţu, Sabin Ilie, Radu Niculescu, Nicolae Mitea. Fiecare ne-a privit chiorîş şi ne-a zis vreo două. Dar nici unul dintre ei nu ne-a muştruluit cu atîta patos şi nu ne-a făcut atît de vinovaţi pentru slăbiciunile lui. Asta, desigur, fără să-şi găsească sieşi vreo vină.

Ce să zic? Ceartă-ne mai departe, Alin Stoica. De unde vrei, inclusiv de la înălţimea băncii de rezerve a Chiajnei. Iar dacă îţi găseşti timp, arată-ne că ne-am înşelat. Măcar de dragul unui tată silit să roşească din cauza fiului.