Scuze pentru victorie

Córdoba-Real sau victoria care te obligă să roşeşti.

Nu poţi trece mereu peste ştacheta exigenţei. Se mai întîmplă s-o dobori, ba chiar să te strecori pe dedesubt. Dopat şi îndopat cu iluzia succesului nesfîrşit, suporterul nu acceptă că vine o […]

Córdoba-Real sau victoria care te obligă să roşeşti.

Nu poţi trece mereu peste ştacheta exigenţei. Se mai întîmplă s-o dobori, ba chiar să te strecori pe dedesubt. Dopat şi îndopat cu iluzia succesului nesfîrşit, suporterul nu acceptă că vine o zi cînd ţie, idol cu milioane de tricouri vîndute, nu-ţi iese nimic. Cînd retorica superlativistă din jur nu-ţi poate camufla cele nouăzeci de minute de mediocritate. Cînd un prăpădit de 2-1 cu penalty în minutul 89 seamănă mai mult a eşec decît a izbîndă. Şi cînd, înfăşurat în imprecaţiile unor gazde ostile, te simţi obligat să prezinţi scuze fiindcă ai cîştigat. Degeaba te disculpi, degeaba invoci bioritmul sau necazul în familie. Puţini te ascultă şi nimeni nu te iartă. Dac-ai fi pierdut – aşa cum era normal să se întîmple – , ai fi găsit consolare şi empatie pretutindeni. Fiindcă n-ai acceptat să fii carul răsturnat de buturugă, ai plecat la vestiar cu timpanele găurite de ranchiuna celor care au sperat pînă în ultima clipă.

Trebuie Real să prezinte scuze pentru meciul mizerabil de sîmbătă? Da, spun esteţii şi învinşii. Nu, spun cei care ştiu că fotbalul are zone de umbră şi că nimeni, dar absolut nimeni, nu e scutit de impas. Real n-a jucat nimic, a avut primul şut decent în minutul 75 şi a părut apăsată de obligaţiile calendarului, dar şi ale propriei dimensiuni. Or, marilor echipe nu li se admite sincopa. Toleranţi cu Chievo sau Granada, devenim intransigenţi cînd obiectul analizei e Barcelona, Bayern, Real sau Juventus. Judecăţile se înăspresc, pe măsura aşteptărilor noastre înşelate. Dar nu vine nimeni să ne pună compresa pe frunte şi să ne sufle la ureche: „Se întîmplă, sînt oameni, nu roboţi. Şi pînă la urmă e un joc. Distrează-te, dacă poţi. Dacă nu, declanşează cruciade sau vinde sprayuri. Dar lasă fotbalul în pace!”.

Dincolo de meciul roşu şi negru al lui Ronaldo şi de absenţa lui Isco, Real a mai avut cîteva hibe. Una a fost fotbalul agrar-forestier al lui Khedira, om pe care doar un antrenor branşat pe umorul absurd îl poate tolera în echipă. O alta a fost concursul de gafe susţinut de Marcelo, Varane şi Ramos. În plus, pe tricoul numărului 24 de la Real stă scris „Illara”. E o greşeală de tipar. Eliminarea unui „l” ar arăta cum e de fapt ideea de-a cheltui 32,2 milioane de euro pe o rezervă boantă. A se adăuga, pentru întregirea tabloului, indolenţa de cabalină perplexă a lui Bale, sprinturile cu fruntea în zid ale lui Jesé şi sterilitatea supraplătită a lui James Rodriguez. Însă dincolo de toate astea, suporterul care va primi scuzele pentru victoria oribilă de sîmbătă va murmura că marea problemă a Realului e accidentarea lui Luka Modrić. De atunci a încetat Realul să valseze şi a început să falseze.