Arta de a te face antipatic

Scopul scuză mijloacele. Dar oare pe toate?

Pe cît eşti de nevinovat pentru felul cum arăţi, pe atît eşti de vinovat pentru felul cum te porţi. Nu-ţi revine nici o răspundere dacă eşti crăcănat, ai cocoaşă sau platfus. Însă eşti […]

Scopul scuză mijloacele. Dar oare pe toate?

Pe cît eşti de nevinovat pentru felul cum arăţi, pe atît eşti de vinovat pentru felul cum te porţi. Nu-ţi revine nici o răspundere dacă eşti crăcănat, ai cocoaşă sau platfus. Însă eşti principalul responsabil pentru felul cum gesticulezi, vorbeşti şi te mişti în lume. Diego Costa arată ca un periferic şi se comportă pe măsură. E greu să ţi-l închipui cooptat în campanii publice de sensibilizare sau în reclame. Nu are nimic atrăgător. Seamănă cu un ţăran sărac căruia soarta i-a hărăzit muncă fără preget pe moşia unui bogătaş inclement. Cînd îl vezi pentru prima dată, mintea îţi fuge la peonii din filmele de tipul „Cei şapte magnifici”, în care Yul Brynner, Steve McQueen şi Charles Bronson îi deprind pe urgisiţi cu foloasele răzvrătirii. Şi desigur, în lumea peluzelor noastre mai puţin dispuse la trimiteri cinematografice, Diego Costa a fost plasat, de la primele apariţii, în vecinătatea fizionomică a lui Stelian Ogică.

Diego Costa continuă la Chelsea ce a început la Atletico Madrid: un fotbal pe cît de eficient, pe atît de garnisit cu episoade discutabile. Costa e decisiv în multe meciuri, însă există ceva care nu-l lasă pe privitorul neutru să se bucure de reuşitele lui. Iar acel ceva ţine de o strategie a şicanării de care Costa nu poate (şi mai degrabă nu vrea) să se despartă. Nici Filippo Inzaghi nu suscita valuri de simpatie printre fotbalofilii neutri, iar asta din cauză că avea un modus operandi care privilegia simularea şi cerşeala. Diego Costa conferă o notă virilă noţiunii de atacant antipatic. El intră pe teren hăituit de obsesia de-a găsi un adversar cu care să instituie raporturi conflictuale din prima clipă. Dacă asta înseamnă un cot în stomac, un cap în gură sau un genunchi în spate nu mai contează. Lucrul relevant e că Diego Costa se lasă vrăjit de pragmatismul discutabil al scopului care scuză mijloacele. Şi că nu are nimic să-şi reproşeze.

Acest tip de comportament pe teren a putut fi trecut cu vederea într-o ţară latină, unde cultura fotbalistică îi acceptă mai lesne pe trişori. Ajuns la Chelsea, Diego Costa trebuie să priceapă că e cazul să descopere şi apoi să înţeleagă etica şi cultura unui alt tip de fotbal. Deocamdată vîntul îi umflă pînzele, golurile i se adună, iar José Mourinho îl scuză şi-l mîngîie pe creştet. Dacă însă Costa nu-şi va da seama că joacă într-un campionat în care durii sînt mai uşor de iertat decît golanii provocatori, va avea probleme. Cînd îi va fi lumea mai dragă. Iar atunci îşi va dori ca singura sancţiune împotriva lui să fie huiduielile din rărunchi la fiecare atingere a mingii.