Piccola, ma non fragile

Cînd „gli azzurrii” şi „La Celesta” stau faţă în faţă, situaţia e albastră. La propriu. Va fi şi la final, dar la figurat şi doar pentru una dintre combatante. Pînă la pauză, Italia joacă fotbalul de narcoză care-i iese perfect. […]

Cînd „gli azzurrii” şi „La Celesta” stau faţă în faţă, situaţia e albastră. La propriu. Va fi şi la final, dar la figurat şi doar pentru una dintre combatante. Pînă la pauză, Italia joacă fotbalul de narcoză care-i iese perfect. Sigur, apar şi surprize. De pildă, Chiellini e de două ori parte vătămată. În rest, Verratti, Dermian şi ceilalţi nu-şi aleg mijloacele: faultează, fac henţuri, asfixiază formele de viaţă de pe teren. Immobile îşi merită numele: nu mişcă. Pirlo bate bine o lovitură liberă, Buffon are două parade în trei secunde, Verratti şerpuieşte de două ori, iar Balotelli confirmă că are un joc de cap mai bun decît capul. Dincolo, Uruguayul se sprijină pe Rodriguez, Godín şi Arevalo Rios. Cavani stă la cutie, iar pistolarului Suárez o mînă poznaşă îi mută ţintele chiar în clipa apăsării pe trăgaci. La pauză  e clar: Italia a jucat în logica binelui imediat, pentru o calificare seacă.

Fiecare soldat are în raniţă bastonul de mareşal, ştim de la Napoleon. De la Italia şi Uruguay aflăm că fiecare fotbalist are în jambiere cuţitul de măcelărie. Se intră tare. Peste meci pluteşte amintirea unui 0-0 făcut de cele două echipe în 1970, în Mexic. Rodriguez (un-doi cu Suárez) sfîşie plasa ţesută de fundaşi, dar lasă Italia în viaţă. O scufundă în schimb Marchisio, eliminat după un fault mizerabil. Italia începe să cedeze. Buffon scoate  în faţa lui Suárez şi împrospătează perfuziile Italiei. Arbitrul nu vede o dublă golănie Suárez-Chiellini, după care ultimul îşi arată lumii umărul vaccinat de uruguayan. În minutul 81, după golul lui Godín (a cîta apariţie salvatoare a fundaşului-atacant?), creierii italienilor sînt prăjiţi de o cifră care arde din calendar: tot pe 24 iunie, dar în 2010, Italia părăsea CM după o înfrîngere cu Slovacia. Ea pleacă acasă şi acum. Cu un egal, ar fi schimbat imnul în „Prandelli d’Italia”. Aşa, îi comandă lui Drupi o piesă dedicată Uruguayului. Titlul? Cel din titlu.