Confuzianismul

România lui Piţurcă este o campioană a plictiselii şi o maestră a acalmiei

O lămurire, din capul locului. Întîmplarea de sîmbătă seara, căreia, în lipsa unui termen adecvat, i s-a spus meciul România-Albania, n-a avut nimic amical. Fotbalul n-a fost […]

România lui Piţurcă este o campioană a plictiselii şi o maestră a acalmiei

O lămurire, din capul locului. Întîmplarea de sîmbătă seara, căreia, în lipsa unui termen adecvat, i s-a spus meciul România-Albania, n-a avut nimic amical. Fotbalul n-a fost prieten, ci duşman pentru cele două echipe. În consecinţă, a fost tratat ostil şi jignitor timp de nouăzeci de minute, cu tot aspectul bucolic-sanatorial al peticului de Elveţie. Sigur, ce face Albania ne interesează mai puţin. Însă cine se încăpăţînează să caute o lumină în fotbalul năclăit pe care-l joacă naţionala României dovedeşte un aventurism incurabil. România lui Piţurcă este o campioană a plictiselii şi o maestră a acalmiei. Principalul ei instrument de lucru e orbecăiala, mersul pe bîjbîite în căutarea unei soluţii-plasture, împleticirea somnoroasă şi fără sens. Iar o echipă nu se poate construi doar din ambiţie, fler şi pariu personal. Ea are nevoie de o idee ordonatoare, de un gînd constitutiv, de un temei logic, de un program. Găsim aşa ceva în naţionala care urmează să înceapă preliminariile europene în toamnă? Mai degrabă nu.

Industria producătoare de alibiuri a tricotat în grabă explicaţia care reaşază discuţia. Conform explicaţiei, selecţionerul n-are voie să rateze punctajul din amicale fiindcă şi pe baza lui ne recăpătăm coeficientul pierdut în trecut. Minunat. Şi, mă rog, cum obţinem victoriile acestea întremătoare? Atacînd, spun tradiţionaliştii învechiţi. Ei, aş!, contrează Piţurcă. Învăţînd să pasăm rapid şi precis, insistă demodaţii. Haida-de!, le dă cu flit selecţionerul. Încercînd mai un dribling, mai o combinaţie, mai un şut la poartă, ca să ne merităm măcar atîtica eticheta latină, propun vetuştii. Fugiţi cu ursul!, îi îndeamnă strategul revirimentului.

Se ştie bine, lui Piţurcă îi plac fotbaliştii cu personalitate exact cît le plăcea stuful deţinuţilor de la Canal. La naţionala lui se vine în uniformă şi se joacă uniform. Gri-moloz, ca după cutremur. Rîvnă multă, alergare, transpiraţie şi cam atît. Numai că Piţurcă riscă să devină un antrenor care, semănînd vînt, nu va culege nici măcar furtună, ci nişte biete vînturi. N-are cum să fie altfel, cîtă vreme laşi grija atacului în seama fundaşilor şi consideri artificiul tehnic o erezie. Cîtă vreme declari că te interesează victoria, dar faci abstracţie de clasamentul golgeterilor şi nu-i convoci pe marcatorii importanţi. Cîtă vreme spui că vizezi formula optimă, dar la final te agăţi de precocitatea lui Manea. Neavînd cum să se intersecteze cu filozofia chineză şi confucianismul, Piţurcă se prezintă cu lacune de logică. În schimb – să dăm cezarului ce-i al zarului – în materie de confuzianism îi bate pe mulţi.