Dinamovist cu obiceiuri de Icar

Tudor Stavru a salvat multe suflete după cutremurul din ’ 77. Cu mâinile goale şi o raniţă de la masca de gaze. Când să-şi termine treaba, a urcat prea aproape de Soare, iar ceara aripilor i s-a topit

Un moş cernit, c-o barbă albă, precum ce a dacilor lui Drăgan din „Columna”, pune o mână tremurândă pe el. „Băiatule, pe-al meu îl am acolo, în moloz, mort. Îl poţi scoate, să-l îngrop şi eu cum se cuvine, cu toate rânduielile?”. Îs obosiţi dar, şi aşa, se uită unul la celălalt: „Mai intrăm o dată, Tudorică?”. „Haide, Paulică!”.

Pe 4 martie 1977, la 21:22:22, 7,2 grade pe scara Richter cutremură, preţ de 56 de secunde, România! Bucureştiu-i şubred, 33 de blocuri mari ori clădiri înalte ajung la pământ. Sunt 1.424 de victime. Tudor Stavru e sportiv, cu simbrie, la Dinamo. Kaiac-canoe. Prin 1965, Sergiu Nicolaescu, regizorul, pornise să adune o trupă de cascadori profesionişti, special pentru filmele sale. Tudorică debutase în „Dacii”, peliculă cu rezonanţă, apoi în „Mihai Viteazul”, „Cu mâinile curate”, „Osânda” ori „Pentru patrie”.

Fata de 22 de ani de pe „Tudor Arghezi”
Când urgia venise, nu-l luase pe Stavru cu ea. Nu. Doar îl strigase. Capitala era o ruină, un moloz. Nu se putea intra cu buldozerele, ci numai cu mâinile goale. Ei, cascadorii, săriseră primii. Stavru o aflase pe Livia Negoescu în blocul cel înalt, de pe „Tudor Arghezi”. Fata adunase 22 de primăveri chiar în acea zi. A căzut de la etajul 7, dar trupul logodnicului, plecat după două zile de chin crunt, o protejase. Nu se putea ajunge la ea, însă respira. Spaţiul mic, îngust.

Stavru prinse a săpa cu mâinile goale. Umplea raniţa de la masca de gaze, o lăsa pe spate, un surat o prelua, îi dădea alta goală, iar el pleca s-o deşarte. Şi tot aşa. 128 de ore Livia a respirat prin ei, prin cascadori. Au zărit-o, era sub o dormeză. Stavru, cu mâinile sale-cazma, a dezmembrat mobila. Au scos-o la lumină, vie. Când fata era suită pe targă, spre ambulanţă, spre spital, apăruse tatăl înmărmurit. Tudorică şi Paulică Fister intraseră iar, să-i scoată feciorul, să-l dea spre îngropăciune.

Apă, groază şi moloz. Atât!
Două zile şi ceva au băut doar apă. N-au avut timp de altceva. Moloz, piatră, mască de gaze, tricou ud pe figură, palme arse, lanterne. Stavru găsise suflete plecate, storcite. Voise să le aprindă o lumânare. Băieţii îl strigaseră, cinic: „Stavrule, tată, sunt decedaţi. Lasă-i, hai sus, să găsim viii!”. Sirenele respirau peste tot. La „Dunărea”, la „Scala”, la „Colonade”, unde-l căutau, în van, pe marele Tomiţă.

Din zbor a prins o veste. La „Nestor” încă se mai respira. A fugit degrab’ într-acolo. Blocul avea jos, la parter, o cofetărie. Când au dat s-o modernizeze, în 1970, tăiaseră nişte stâlpi solizi, din structura de rezistenţă. Ei cedaseră primii.

S-a căţărat, iar, ca „Omul-paianjen”, până sus, la opt. N-avea teamă, făcuse asta în 22 de filme, în şase cascador-şef. Blocu-i şubred, el e obosit. În „Revanşa”, în „Asediul”, toate mişcările i-au ieşit ca la carte. Acum vrea să sară dintr-un balcon într-altul. Alunecă! Cade-n cap, în moloz.

Sicriul, cărat de Nicolaescu
Moartea nu-l ia acum, ci niţeluş mai târziu, la spital. Postul naţional de radio îşi întrerupe emisia: „Acum o oră a murit, la Spitalul de Urgenţă, cascadorul Stavru Tudor care, într-o nouă tentativă de a salva viaţa altora, a căzut de la etajul opt al blocului Nestor”…

În Cernavoda natală, la priveghi, lume-puhoi. Sicriul e cărat de Sergiu Nicolaescu şi de Doru Năstase. Nea Jenică Barbu îi croşetează un mic necrolog: „Murind, a intrat direct în legendă. Numele spus este neiertător. De câte ori îl voi auzi, mă voi ridica în picioare”.

Vadim e mai sublim: „Amestec de bărbăţie şi candoare, lui Tudor Stavru cel puţin zece supravieţuitori îi pot spune, după datina Deltei Dunării, ca nişte oameni scăpaţi de la înec, TATĂ!”.

* Surse: „Filmat în România”, Bujor T. Râpeanu, „Adevărul”