De la 63-0 la 63-1. 36 de ani în trei secunde
În finala de baschet a Olimpiadei din 1972, ruşii administrează americanilor prima înfrângere, după o partidă cu cântec. Yankeii refuză medaliile de argint, care dorm, şi astăzi, nerevendicate de nimeni, la Lausanne

Îl ştiau de ceva vreme pe Vladimir, dar niciodată nu-l văzuseră aşa cu tupeu. 11 inşi, mai marii baschetului din URSS, stăteau pe scaune şi-l priveau înmărmuriţi. „Tovarăşi, dacă vreţi să accept funcţia, vă spun că o accept, dar numai cu condiţiile mele. Eu fac selecţia, eu îmi aleg colaboratorii!”. „Şi ce primim în schimb?” „Îi batem pe americani!”.
Vladimir era Vladimir Kondraşin. 40 de ani. Antrenor la Spartak Leningrad şi cel propus spre a fi selecţioner. Dacă faci linişte, auzi Războiul Rece cum respiră. Americanii tocmai ce au păşit pe Lună. Din punctul de vedere al situaţiei de sub coş, treaba era simplă. Din 1936, de la Olimpiada de la Berlin, yankeii nu rataseră nimic. Numai locul 1! Numai medalii de aur! 63 de partide, 63 de victorii. Nicio înfrângere! De pe la 1952, sovieticii se ţinuseră după ei, dar doar pe prima treaptă a podiumului auzi cum se cântă imnul…Iar Vladimir venea şi spunea că le face rost de o înfrângere? Acum, cu un şi jumătate înaintea Olimpiadei de la München?
49+1=50
Kondraşin s-a pus pe treabă. Ai lui jucau de şapte ani împreună, erau sudaţi. Americanii aveau cea mai tânără echipă din istorie. Ai lui se bazau pe cei doi Belov, Serghei şi Aleksandr, pe Paulauskas. Americanii n-aveau lider. Bill Walton spusese „pas”. Volov era la al patrulea turneu olimpic. Tommy Burleson se lăuda că este cel mai înalt baschetbalist din competiţie.
Finala lor era ultima. Ruşii aveau adunate 49 de medalii din cel mai pur metal, le mai trebuia una singură ca să fie cifra rotundă, frumoasă, aniversară. Uniunea sovietelor socialiste fusese fondată în 1922: 50 de ani, 50 de aur. Capitaliştii se distraseră până în ultimul act. Doar cu Brazilia, 61 la 54, se întrebuinţaseră niţel. Comuniştii trecuseră de Puero Rico, 100 la 87, şi de Cuba, 67-61.
Pe 9 septembrie, marea întâlnire. La pauză, ruşii au cinci puncte avans, 26-21. Se ajunge la opt. Dwight Jones, cel mai bun om al americanilor, e provocat de Korkia. Răspunde. Ambii sunt eliminaţi. Brewer e lovit intenţionat. Nu mai poate continua, deşi nu se dă fault. Mai sunt trei secunde. Collins fură mingea, e lovit de Sakandelidze. Două aruncări libere. 49-48 pentru sovietici. Prima, reuşită. Egalitate. Se pregăteşte de următoarea, când de la masa oficială se aude un sunet.
Doar un arbitrul îl ia în considerare, Collins marchează. Sovieticii iau foc. Conform regulamentului de atunci, se poate cere timp de odihnă înainte de prima aruncare sau imediat după ea, niciodată după ce ambele sunt executate. Jocul se reia, e agitaţie, cronometrul e repornit. Edeşko pasează către Aleksandr Belov, goarna sună, e gata! Americanii câştigă un nou titlu olimpic! Spectatorii intră pe parchet, campionii se iau în braţe. Ba, nu! Cele 50 de secunde de pe tabelă sunt arătate aiurea. Televiziunea sovietică a prins greşeala, se decide reluarea jocului cu cele trei secunde rămase. Antrenorul Hans Iba spune că nu mai bagă echipa pe teren, scandalul e cât casa, dar partida trebuie să reînceapă. Toţi gândesc că nu se mai poate face nimic, însă sovieticii mor numai dacă au aprobare scrisă.
Americanii refuză medaliile
Edeşko aruncă puternic, Belov prinde mingea, Kevin Joyce şi Jim Forbes sunt acolo, însă unul rămâne fără frâne, altul cade: 51-50. Finalul finalei! Ruşii sunt noii campioni olimpici. Americanii urlă peste tot. Degeaba. 63-0 a devenit 63-1, pentru prima oară în 36 de ani!
Belov, erou, decedează la numai 27 de primăveri, boală incurabilă. Kondraşin îşi ţine promisiunea apoi rămâne la Leningrad până în 1995. Ed Ratleff, tocat la cap de către soţie, vrea să ceară medalia pe care americani au refuzat-o, dar ceilalţi 11 coechipieri îl fac de râs şi renunţă. Cât despre bucăţile de argint, şi astăzi odihnesc într-un seif din Muzeul Sportului Olimpic de la Lausanne. Sunt 12 la număr. Şi nimeni nu le revendică.
* Sursa: Going Vertical