Cătălin Oprişan

Reînvie personaje de legendă ale sportului. Este un fel de arheolog care dezgroapă poveștile uitate ale arenelor

Biografie completă Toate articolele
Cele mai noi articole de Cătălin Oprişan
Da’ el de ce nu e plin de noroi?

Ceasurile arată 14:36 când se purcede la drum. 19 iulie 1900, proba de maraton a Jocurilor Olimpice de la Paris. Pe Sena sunt fix 41 de grade! Cei 14 curajoşi sunt cinci localnici, trei englezi, trei americani, doi suedezi şi […]

...

„Nita” – doamnă pe stradă, bărbat în echipă

La început, match-urile de football se dădeau sus, pe platoul de la „Artilerie”. Apoi, cu timpul, acolo, în Malaga lui 1920, locul fusese luat de Şcolile Saleziene, unde tinerii sărmani ori abandonaţi găseau alinare, dar obiceiul de a obosi mingea […]

...

„Cursa aceasta năprasnică”

Toată vara trebăluiseră ca să realizeze imposibilul: primul raliu românesc, pe distanţa Bucureşti-Giurgiu şi retur. De fondat se fondaseră pe 5 aprilie 1904, colo, la Otelul „Boulevard”: Automobil Club Român, a şasea instituţie de acest fel din lume.

27 de […]

...

Smaranda Brăescu a Poloniei a fost ucisă la Katyn

La 20 de ani, Janina iubea să cânte, să piloteze şi să „se dea cu paraşuta”. Cei care o cunoşteau spuneau că se pricepea de minune la toate trei, dar, după o perioadă de Conservator, renunţase la portativ.

Fata generalului […]

...

Două sticle de vin pe vârf, la 2.519m

Gustavo Schulze se trăgea din Orizaba, Veracruz, Mexic, acolo unde al său tată se iubise c-o localnică. Studiase la Munchen, parcase la Leipzig, cu doctorat la Institutul Geologic de aici. Se căţărase, de mic, pe munţi, asta făcea şi acum, […]

...

De la 63-0 la 63-1. 36 de ani în trei secunde

În finala de baschet a Olimpiadei din 1972, ruşii administrează americanilor prima înfrângere, după o partidă cu cântec. Yankeii refuză medaliile de argint, care dorm, şi astăzi, nerevendicate de nimeni, la Lausanne

Permalink to De la 63-0 la 63-1. 36 de ani în trei secunde
sâmbătă, 15 septembrie 2018, 9:50

Îl ştiau de ceva vreme pe Vladimir, dar niciodată nu-l văzuseră aşa cu tupeu. 11 inşi, mai marii baschetului din URSS, stăteau pe scaune şi-l priveau înmărmuriţi. „Tovarăşi, dacă vreţi să accept funcţia, vă spun că o accept, dar numai cu condiţiile mele. Eu fac selecţia, eu îmi aleg colaboratorii!”. „Şi ce primim în schimb?” „Îi batem pe americani!”.

Vladimir era Vladimir Kondraşin. 40 de ani. Antrenor la Spartak Leningrad şi cel propus spre a fi selecţioner. Dacă faci linişte, auzi Războiul Rece cum respiră. Americanii tocmai ce au păşit pe Lună. Din punctul de vedere al situaţiei de sub coş, treaba era simplă. Din 1936, de la Olimpiada de la Berlin, yankeii nu rataseră nimic. Numai locul 1! Numai medalii de aur! 63 de partide, 63 de victorii. Nicio înfrângere! De pe la 1952, sovieticii se ţinuseră după ei, dar doar pe prima treaptă a podiumului auzi cum se cântă imnul…Iar Vladimir venea şi spunea că le face rost de o înfrângere? Acum, cu un şi jumătate înaintea Olimpiadei de la München?

49+1=50
Kondraşin s-a pus pe treabă. Ai lui jucau de şapte ani împreună, erau sudaţi. Americanii aveau cea mai tânără echipă din istorie. Ai lui se bazau pe cei doi Belov, Serghei şi Aleksandr, pe Paulauskas. Americanii n-aveau lider. Bill Walton spusese „pas”. Volov era la al patrulea turneu olimpic. Tommy Burleson se lăuda că este cel mai înalt baschetbalist din competiţie.

Finala lor era ultima. Ruşii aveau adunate 49 de medalii din cel mai pur metal, le mai trebuia una singură ca să fie cifra rotundă, frumoasă, aniversară. Uniunea sovietelor socialiste fusese fondată în 1922: 50 de ani, 50 de aur. Capitaliştii se distraseră până în ultimul act. Doar cu Brazilia, 61 la 54, se întrebuinţaseră niţel. Comuniştii trecuseră de Puero Rico, 100 la 87, şi de Cuba, 67-61.

Pe 9 septembrie, marea întâlnire. La pauză, ruşii au cinci puncte avans, 26-21. Se ajunge la opt. Dwight Jones, cel mai bun om al americanilor, e provocat de Korkia. Răspunde. Ambii sunt eliminaţi. Brewer e lovit intenţionat. Nu mai poate continua, deşi nu se dă fault. Mai sunt trei secunde. Collins fură mingea, e lovit de Sakandelidze. Două aruncări libere. 49-48 pentru sovietici. Prima, reuşită. Egalitate. Se pregăteşte de următoarea, când de la masa oficială se aude un sunet.

Doar un arbitrul îl ia în considerare, Collins marchează. Sovieticii iau foc. Conform regulamentului de atunci, se poate cere timp de odihnă înainte de prima aruncare sau imediat după ea, niciodată după ce ambele sunt executate. Jocul se reia, e agitaţie, cronometrul e repornit. Edeşko pasează către Aleksandr Belov, goarna sună, e gata! Americanii câştigă un nou titlu olimpic! Spectatorii intră pe parchet, campionii se iau în braţe. Ba, nu! Cele 50 de secunde de pe tabelă sunt arătate aiurea. Televiziunea sovietică a prins greşeala, se decide reluarea jocului cu cele trei secunde rămase. Antrenorul Hans Iba spune că nu mai bagă echipa pe teren, scandalul e cât casa, dar partida trebuie să reînceapă. Toţi gândesc că nu se mai poate face nimic, însă sovieticii mor numai dacă au aprobare scrisă.

Americanii refuză medaliile
Edeşko aruncă puternic, Belov prinde mingea, Kevin Joyce şi Jim Forbes sunt acolo, însă unul rămâne fără frâne, altul cade: 51-50. Finalul finalei! Ruşii sunt noii campioni olimpici. Americanii urlă peste tot. Degeaba. 63-0 a devenit 63-1, pentru prima oară în 36 de ani!

Belov, erou, decedează la numai 27 de primăveri, boală incurabilă. Kondraşin îşi ţine promisiunea apoi rămâne la Leningrad până în 1995. Ed Ratleff, tocat la cap de către soţie, vrea să ceară medalia pe care americani au refuzat-o, dar ceilalţi 11 coechipieri îl fac de râs şi renunţă. Cât despre bucăţile de argint, şi astăzi odihnesc într-un seif din Muzeul Sportului Olimpic de la Lausanne. Sunt 12 la număr. Şi nimeni nu le revendică.

* Sursa: Going Vertical

Comentarii (11)Adaugă comentariu

Leopardu (12 comentarii)  •  15 septembrie 2018, 10:38

Nu prea ma pricep la baschet, dar articolul mi-a placut. Rusii au fost germani se pare, in acea Finala. Americanii nu stiu sa piarda. Ei nu admit ca altii pot fi mai buni decat ei. Vezi cazul Williams, cel mai recent.

Ionescu (1 comentarii)  •  15 septembrie 2018, 11:30

Prea eliptic! Telegramă.

adi_stelistul (20 comentarii)  •  15 septembrie 2018, 14:25

In Almanahul Sportul din 1980, unde sunt trecute in revista principalele evenimente olimpice ale fiecarei discipline intre 1896 si 1976 scrie ca lui Belov i-a pasat Zahmuhamedov.

Mihnea (10 comentarii)  •  15 septembrie 2018, 15:35

Nu-i judecati pe americani. Gongul pentru timeout s-a dat exact cand Collins executa ce-a dea doua aruncare. Deci nu se mai putea opri aruncarea. VEDETI PE YOUTUBE. Apoi e foarte frustrant sa afli ca mai e de jucat, dupa ce ti s-a spus ca s-a terminat si deja incepusesi sa te bucuri.

Darko (1 comentarii)  •  15 septembrie 2018, 15:49

Articol scris după un film rusesc... Nu era mai profesionista o documentare reala în prealabil?

Albertas (1 comentarii)  •  15 septembrie 2018, 15:55

Mai trebuie spus și că sovieticii au fost lăsați să vină cu cei mai buni profesioniști în timp ce americanii nu aveau voie să aducă jucători de NBA, doar din campionatele de colegii. Practic doar așa, și plus cu acele manevre îndoielnice au putut să extragă și ei o victorie.

Bogdan (1 comentarii)  •  15 septembrie 2018, 16:14

Nea Oprisane, scrii cu dezinvoltură despre evenimente sportive marcante din trecut si constat că pe această "nișă" gazetărească, ești bine poziționat. Deseori îmi fac mare plăcere articolele matale. Iti dau însă un sfat: citește mai mult! În cazul de față, onest și profesionist din partea dumitale era să subliniezi faptul că americanii, la olimpiade, se prezentau exclusiv cu echipe universitare. Dacă ar fi venit cu băieții din liga profesionistă, atunci turneul lor olimpic devenea turneu de antrenament...lucru valabil și în cazul hockeyului la olimpiadele de iarnă. Prima dată când au venit "greii" a fost în '92, la Barcelona. Have a nice weekend ahead!

marian0904 (75 comentarii)  •  15 septembrie 2018, 19:53

Cam dura o trimitere pentru citit, mai ales ca pare facuta de un tanar. Americanii prezentau echipe universitare pentru ca respectau regula amatorismului. Cei ce primeau bani din sport nu participau la JO. O treaba cunoscuta. Dar, si asa, ei erau cei mai tari. Cu aceasta exceptie, si in conditiile in care a fost disputat meciul, adica cu cantec. Oricum e ceva de adus aminte si, eventual, de dezbatut.

pawn (9 comentarii)  •  15 septembrie 2018, 20:23

unui fan al baschetului neutru politic i se pare mult mai "senzational", ca sa zic asa, esecul americanilor in 2004, cu o echipa nba (cu lebron, iverson, tim duncan). dar asa cum spune si autorul, meciul asta a avut miza pur sportiva intensificata de cea politica.

Daniel (1 comentarii)  •  16 septembrie 2018, 19:17

Olimpiada e perioada dintre jocurile olimpice, deci e vorba de JO 1972 și referitor la sportivii amatori din afara SUA....hai sa fim seriosi. La hochei Canada si Europa asigura majoritatea sportivilor din NHL, nu SUA

ich (3 comentarii)  •  20 septembrie 2018, 15:00

Felicitari, Cataline!...

Comentează