Sauditul Șumudică. Dizgrațios. Deprimant
De fiecare dată când e un meci mai important în Arabia Saudită, îl urmăresc.
Tot încerc să descopăr ceva care să mă atragă și, deocamdată, nu reușesc să mă agăț de nimic. Un fotbal banal, mult mai slab decât liga secundă engleză.
Dar, dincolo de joc, ceea ce am văzut la acest Al Shabab – Al Ahli 0-4, cu Budescu și Găman la gazde și Stanciu la oaspeți, mi-a lăsat un gust amar. Reacția lui Marius Șumudică, la 0-3, când trecuseră doar opt minute din repriza secundă, a fost neașteptată și dezamăgitoare în același timp.
Stătea pe banca de rezerve ca pe un șezlong, lăsat pe spate, cu burta-n sus, și se plângea secunzilor de jucătorii săi. Dizgrațios. Sau se ținea de cap, cu privirea pierdută în gol.
Un semn rău, deprimant pentru propria echipă, pentru propriii fani, pentru propriii conducători. Abandona lupta, renunța la meci. Parcă zicea: „Eu nu mai rămân în fotbalul ăsta. E atât de slab. Prea slab pentru mine”. Părea gata să se ducă la șeic și să-și dea demisia. Și mi-l amintesc pe antrenor când prezenta liga saudită ca și cum ar fi fost cel puțin campionatul Franței.
Dacă tot discutăm de nivelul fotbalului saudit… Acel moment, la 0-4, cam cu un sfert de oră înainte de sfârșitul partidei, când imaginile TV au surprins un băiat de vreo zece ani dormind în tribune întors cu spatele la teren, demonstrează cât de interesant era jocul. Acesta e fotbalul saudit, în esență, cu toate milioanele și vedetele sale de carton. Somn. Somn mult.