Geniul malefic care fură sufletul fotbalului

Nu, nu aș putea spune vreodată că José Mourinho a păcălit fotbalul. E unul dintre marii antrenori ai istoriei.

Un geniu, nebun de pasiune pentru fotbal, pe care-l descompune până la ultimul detaliu, formându-l apoi după propriul stil și codându-l cum numai el știe.

Dar nu mă poate obliga nimeni să-mi placă acest stil, acest cod. Cu toate trofeele lui, nu-l iubesc pe Mourinho. Pentru că e geniul malefic care fură sufletul sportului. Ignorând ceea ce vor fanii, îi refuză spectacolul, îi ia savoarea, îl schematizează până la suferință.

Și îl transformă într-un război care, la sfârșit, ajunge să-i devoreze propriul vestiar, propria echipă. Se întoarce contra lui și lovește la fel de dur precum lansează el atacul. Furia continuă inoculată de lusitan e toxică.

Spre deosebire de Mou, Diego Simeone, care nu diferă foarte mult ca joc, își adoră jucătorii. E ca un frate mai mare. Îi învață tot ce știe și are grijă de ei. Îi susține și când e greu, la înfrângeri, și își asumă eșecurile.

Îi înțelege și în clipele dificile, pentru că știe cum e să privești fotbalul și din unghiul opus, dinspre gazon spre bancă. De aceea, los colchoneros luptă pentru Cholo, sacrificându-se pentru el.

La Mourinho, vinovați sunt invariabil jucătorii. Îi critică în conferințe, îi ironizează, îi umilește. În timp, lotul se divizează între „cei buni” și „cei răi”. Iar cei care au fost cândva apropiați ca frații ajung să se urască în același vestiar. În final, „cei răi” nu mai joacă împotriva adversarilor, ci împotriva „celor buni” și a antrenorului. Vor să scape de el, în primul rând.

Așa i s-a întâmplat lui José de fiecare dată în ultimii opt ani. Și la Real, și la Chelsea, și la Manchester. A fost învins de ai lui. O știe prea bine.

Fără scăpare, portughezul sfârșește dat afară. Dar și clubul rămas în urmă e sfârtecat de conflictul perpetuat de el. Plin de sânge, lipsit de energie. De aceea refuză Zidane să vină acum pe Old Trafford. E nevoie de timp pentru ca rănile să se închidă.