Educarea increderii in sine a copilului este o functie paterna!

De cind merg la meciurile lui Matei am observat de multe ori comportamente „ciudate” ale parintilor fata de copiii lor. In special al tatilor aflati pe marginea terenului. De cele mai multe ori acestia parca incearca sa inlocuiasca antrenorul, dind […]

De cind merg la meciurile lui Matei am observat de multe ori comportamente „ciudate” ale parintilor fata de copiii lor. In special al tatilor aflati pe marginea terenului. De cele mai multe ori acestia parca incearca sa inlocuiasca antrenorul, dind tot felul de sfaturi, majoritatea gresite. Din aceasta cauza, am vazut copii care dupa fiecare actiune, fie ca aceasta inseamna pasa sau sut, intorceau tematori privirea spre parintele din tribuna. Este un stres teribil pentru cel mic sa se gindeasca mereu daca a facut bine sau nu, unde bine de fapt nu are sensul corect, ci reprezinta ideea de a-si multumi tatal.

Ceea ce nu stiu majoritatea tatilor este ca educarea increderii in sine a copilului este o functie paterna. Si nu este de joaca la acest capitol. Copilul nu trebuie tratat ca un mic adult, pentru ca nu este! Sa-ti iubesti copilul inseama sa faci efortul sa-l intelegi in realitatea lui unica, imi zicea un prieten psiholog. Si cita dreptate are! Iar de aici ar fi bine ca tu, tatal, sa-l sprijini, sa-i confirmi corect dezvoltarea abilitatilor in fiecare din etapele formarii, copilarie, pubertate, adolescenta, sa-i explici simplu care sint indatoririle lui si consecintele pe care le are daca nu si le face cum trebuie.

Daca fiul tau iubeste fotbalul, atunci rolul tau ca parinte se rezuma doar de a-i gasi clubul unde poate merge cu placere la antrenamente, unde antrenorul il ajuta sa progreseze si ii certifica progresul. In rest, trebuie sa stai pe margine si sa-l lasi sa se bucure de acest sport, fara a pune presiune pe el!